Faptul ca in Romania entuziasmul de inteles pentru intrarea in Uniunea Europeana pare a avea limite este incurajator, chiar daca analiza la rece este inca limitata la nivelul elitelor si al celor din Marginimea Sibiului. Ce este important este ca intreaga problema sa fie explicata populatiei inainte ca euroscepticismul sa se raspandeasca la fel de repede ca entuziasmul actual. Si o explicatie efectiva trebuie sa porneasca de la realitati, perceptii si fapte, nu de la dileme false si simpliste de genul "este bine sau este rau?". Ca sa incepem cu realitatea practica, Romania nu avea alta posibilitate decat intrarea in UE atunci cand Ungaria era deja membra si Bulgaria intentiona sa intre, alternativa fiind izolarea politica si economica à la Serbia. In plus, cu 10% din populatia activa deja lucrand in UE, in general ilegal, legalizarea implicita ce vine cu aderarea este si necesara, si binevenita. Iar faptul ca euro este, practic, moneda paralela (pe vremuri era Kent!) nu face, inca o data, decat sa legitimeze un fait accompli. In plus, Bruxelles inseamna si ajutor economic important, investitii mai mari, o piata relativ deschisa pentru produsele romanesti etc. Pana aici, nimic nou – doar descrierea necesarului. Exista si o parte neplacuta care va deveni tot mai neplacuta pe masura ce va fi cunoscuta: tendinta birocratica a UE. Ca orice birocratie, cea din Bruxelles nu are si nu vrea sa aiba limite, de unde tendinta de a stabili regulamente la orice – de la curbura bananelor din Africa la producerea branzei de burduf in Poiana Sibiului. Pentru Romania acest lucru inseamna inevitabil reglementari locale si deci ocazii infinite de coruptie si ineficienta – ca si cand nu ar fi suficiente parghiile autohtone care faciliteaza incalcarea legii. La ora actuala, romanii nu au inca acces la piata muncii din majoritatea tarilor comunitatii – dar in cativa ani il vor avea. Si rezultatele se vad deja: in vreme ce industria constructiilor infloreste, in restul economiei salariile cresc artificial pentru ca somajul dispare – sau a fost absorbit de Spania si Italia. Un rezultat este aparitia mainii de lucru de import – chinezoaice in industria textila. etc – si mai devreme sau mai curand asta va atrage mari probleme de asimilare, identitate, s.a.m.d. Influxul masiv de valuta de la "capsunari" face leul mai puternic decat ar trebui sa fie si deci face exporturile romanesti mai putin competitive. La nivel de perceptii, problema devine mai complicata. Dupa decenii de comunism impus si secole de dominatie rusa si mutilari teritoriale, este normal ca romanii sa doreasca sa fie acceptati ca "europeni" – o revansa culturala si psihologica meritata, s-ar crede. "S-ar crede"? Ce insulta!!, ar spune unii. Insa exista o diferenta intre perceptia romanilor despre ce este "Europa" si realitatea a ceea ce este de fapt (acum inca neinteleasa). Iar cand va fi, curand, euroscepticii vor avea avantaj. Cauza acestui soc cultural in devenire este clara: "Europa" in care a intrat Romania este "postreligioasa" si "postindustriala". Nu este nevoie sa fii pesimist ca sa nu observi ca libertatea a devenit, adesea prin lege, libertinism (sindicalizarea prostituatelor si militarilor in Olanda, casatorii homosexuale etc.); ca vointa majoritatii este in mod continuu respinsa in favoarea presiunilor minoritatilor de toate felurile; sau ca in multe tari, Franta fiind cazul tipic, anticapitalismul reprezentat de un socialism subliminal sau deschis a dus la taxe confiscatorii, fuga de capital si emigrarea elitelor productive. In ultima instanta, si mai devreme sau mai tarziu, aceste tendinte se repeta la Bruxelles. In plus, au devenit deja dominante la Tribunalul Drepturilor Omului la Strasbourg (unde judecatorii nu sunt alesi sau responsabili), care a dat deja decizii "postmoderne": de pilda, ca teroristi condamnati nu pot fi trimisi inapoi in tarile de origine pentru ca acolo "s-ar putea" sa fie "torturati" sau tratati sub standardele Uniunii Europene, ceea ce inseamna ca asasinii in masa au "dreptul" de a ramane (si a ameninta) cetatenii Uniunii. In cazul Olandei, recent, acelasi tribunal a hotarat ca decizia de a accepta asa-zisi "refugiati politici "nu depinde de guvernul (si parlamentul) olandez, ci de opinia unor ONG-uri ca Amnesty International – grupuri de presiune, bogate dar nu alese, militante si radicale, deghizate ca "societate civila". Exprimarea ar putea fi abrupta, fiindca in totalitarism orice grup independent de regim era, pe buna dreptate, "societate civila" – dar acum, in democratie, aceste grupuri sunt adesea (nu intotdeauna) grupuri de presiune politica ce nu pot sa participe ca partide pentru ca nu au sprijin popular – deci pretind a fi ce nu sunt – si o fac cu banii Uniunii Europene. In Romania, dezbaterea asupra icoanelor este un caz tipic, in masura in care "iconoclastii" nu se bazeaza pe opinia populara, ci pe exemple, reguli sau legi "europene".
Michael Radu, presedintele Centrului antiterorist, din Philadelphia
