Dacă trăieşti cea mai mare parte a timpului conectat la întâmplările din jurul tău, ajungi să consideri normale lucruri, fapte, comportamente care oriunde altundeva ar părea cel puţin surprinzătoare, dacă nu cumva de-a dreptul scandaloase. Uneori însă te trezeşti ca dintr-un fel de vis urât, recepţionând ştire după ştire, una mai scandaloasă decât alta. E un exerciţiu pe care l-aş recomanda tuturor, acesta de a se detaşa brusc şi a se pune în situaţia cuiva care vine din alte zone ale lumii. Nu că aş vrea eu să schimb bunele noastre obiceiuri sau obiceie (ca să rimeze cu bordeie), dar există unele a căror prezenţă în comportamentul nostru ne separă tocmai de aceia cu care vrem, sau declarăm că vrem, să fim împreună.
Într-o seară, nu prea îndepărtată, văd la televizor că a mai fost arestat un profesor universitar într-un caz de mită. Am fost siderat. Noroc că mi-am adus aminte cine sunt, cum mă cheamă, în ce ţară m-am născut şi mai continuu să trăiesc. Era vorba de un adevărat grup infracţional, creat la o universitate din provincie, ca să vândă-cumpere examene universitare şi, finalmente, probabil, diplome. Nu ştiu dacă aşa ceva nu se va fi întâmplând din când în când şi pe la alţi europeni, colegi de uniune cu noi, dar firescul cu care este tratat aici un asemenea caz face, vorba ceea, puţin schimbată, diferenţa. Diferenţa între noi şi ceilalţi, cei care se tem de lege sau, pur şi simplu, au o conştiinţă care nu le permite asemenea comportamente, mai ales dacă sunt din lumea academică. Pentru că e de la sine înţeles că oamenii aceia, cei care au ales calea studiului şi pe cea a transmiterii către alţii a ceea ce au învăţat, nu fac parte sută la sută din lumea celor pentru care totul este marfă.
Cuvânt care la noi a devenit superlativul unei întregi generaţii! Uşor de bănuit ce idealuri le cutreieră creierele. Cineva declara că mulţi dintre noii candidaţi la studenţie, de anul acesta, sunt extrem de prost crescuţi, nu mai ştiu nici măcar să spună „dumneavoastră”. Unii cred că asta vine de la practicarea îndelungată a americanismelor. Aş, vine de la ţară, unde „dumneavoastră” nu există, fiind înlocuit de un vag „dumneata” care, una-două, poate deveni „bă”. Iar dacă şi profesorii se vor lua după noua materie de modelat, aşa cum se întâmplă în atâtea alte domenii, bunăoară în media, şi le vor face pe plac acestora, atunci nivelarea se va produce la etajul de jos, cum visau comuniştii, decivilizând societatea şi distrugând-o cu un drum, când ar fi fost de aşteptat să se producă, aşa cum părea normal până acum, la cel superior, sau măcar la unul intermediar. Dar cu asemenea profesori precum cei de la universitatea din Caransebeş, care sunt acuzaţi că au pus la punct o morişcă de făcut bani, la ce să te aştepţi? Nu-i vorbă, cu ani în urmă am mai auzit de un caz asemănător, de la o universitate de oarecare prestigiu.
Cu numărul mare de universităţi, create uneori de intelectuali dubioşi, practica vânzării de diplome pare lucrul cel mai firesc. Numai că, în seara aceea, când mă trezisem că judec cu capul unui prieten de la New York, faptul mi s-a părut ieşit din comun, iar tonul absolut neutru al ştirii m-a uluit. Păi, aşa ceva ar fi trebuit să fie un scandal naţional, dar nu era decât un fapt divers. Şi cum să fie, când au fost arestaţi, acuzaţi de luare de mită, senatori, magistraţi de la Înalta Curte, ca să nu mai vorbesc de cei din lumea fotbalului, unde, oricum, mişună o faună umană de cea mai dubioasă morală, încât aproape că nu e nevoie de procurori ca să-ţi dai seama ce afaceri fac.
Unde mai pui că, tot în seara de mai sus, şeful controlorilor financiari pe ţară afirma, senin şi el, că inspectorii săi iau mită. Dar o spune în forma vulgară, atât de dragă românilor de azi, şpagă? Era o seară, în fond, sau, mai bine zis, în România, liniştită. Duşi erau mătuşa Varvara şi nepotul ei din fruntea Camerei Deputaţilor, duse erau atâtea şi atâtea alte afaceri de anvergură, dusă era şi ANI, cu legea ei de funcţionare, dreasă bine de tot de dl Frunda György, senatorul cu bună limbă avocăţească românească, uns cu alifii europene care însă nu i-au dat nici un frison când afirma că, de fapt, abia aşa, cu o Agenţie Naţională de Integritate care nu mai controlează mai nimic şi nu mai poate nimic, ne aliniem criteriilor europene.
De parcă cetăţenii cărora li se adresa erau tâmpiţi. Sigur, o îndelungată audiere a unor asemenea repetate puncte de vedere tâmpeşte – PCR ştia el ce ştia când ne toca la cap cu învăţământul de partid -, dar unii îşi mai revin, ca-n gluma cu Istrate Micescu, tot avocat, dle Frunda, dar de altădată, care, auzindu-şi colegul mai tânăr spunând că, la argumentele adversarului lor, maestrul şi cu el au rămas tâmpiţi, îl lasă în ofsaid, notificând curţii: „Da, dar eu mi-am revenit”. Fără să vreau să mă compar cu marele om de altădată, şi eu pot spune că mi-am revenit, în seara aceea, cum s-ar zice, din pumni. Dar, ca-n alt banc, cu miliţieni, pe care nu vi-l mai spun, nu ştiu la ce mi-a folosit. În fond, ţara noastră poate părea normală sau anormală, depinde numai de unde te uiţi, de la New York sau Paris, ori de la Foişorul de Foc. Mai trist este că şi dacă te uiţi tot de aici, doar că de acum, să zicem, o sută de ani, nu ieşim deloc bine. Dar poate că peste o altă sută de ani o să părem, cei de azi vreau să zic, nişte adevărate modele morale. Doamne fereşte!