Bucuria publica nu va fi, probabil, una manifesta pe 1 ianuarie 2007 – data aderarii Romaniei la UE. Medicatia prescrisa tarii s-a dovedit una amara, iar morbul comunist este inca departe de a fi eradicat. Se va trezi Romania eventual drept la bordul unui Titanic european, decis sa ia cursul unor ape pline de ghetari plutitori? Economia unei mari parti a „Euroland” stagneaza, iar semne de redresare nu se prea intrezaresc. Agricultura ramane sacul fara fund ce inghite imense subventii ale UE, pe cand domeniul cercetarii si al pionieratului in vederea dezvoltarii unor noi ramuri si viziuni industriale ramane Cenusareasa comunitara. In special Franta si Germania au adoptat, recent, masuri protectioniste dispretuitoare la adresa spiritului pietei unice. Peisajul demografic se prezinta la fel de sumbru. Spre deosebire de vremurile de glorie ale statelor nationale, UE nu dispune, in prezent, nici de prestigiul si nici de credibilitatea necesara persuasiunii paturii mijlocii in vederea cresterii natalitatii. Astfel, natalitatea continua sa scada, in timp ce cresterea populatiei se datoreaza doar imigrantilor sositi de pretutindeni, dintre care multi au loialitati religioase greu adaptabile valorilor unei Europe seculare sau semicrestine.
Aspectul cel mai dureros il reprezinta insa dependenta energetica a UE fata de un stat manifest lipsit de bunavointa. Rusia nu s-a sinchisit a-si masca in vreun fel intentia transformarii gazului autohton intr-o veritabila arma politica. Un fost agent secret domina politica tarii sale, dispunand de o ampla strategie in vederea mentinerii puterii atat acasa, cat si peste hotare, pe cand liderii europeni nu au dovedit defel ca i-ar putea tine piept. Taciturnul Putin va fi fiert in sinea sa in anii de dupa 1989, cand predecesorii sai faceau o serie de concesii remarcabile Occidentului: reunificarea Germaniei, admiterea celor mai multe state satelit ale fostei Uniuni Sovietice in NATO etc.
Acum pare ca a venit vremea platii vechilor polite. UE inca poate evita capcana Moscovei daca afiseaza, in fine, un front comun in fata ofensivei rusesti de creare a unui cartel, a unui fel de OPEC al gazelor. Europa mai are la indemana unele atuuri, dar pigmeii ei politici, obsedati strict de viziuni si contracte pe termen scurt si corigenti la materia lectiilor oferite de istorie, s-au dovedit vulnerabili in fata presiunilor Kremlinului. Europa anului de gratie 2006 aminteste mai degraba de vremurile demoralizarii generale caracteristice anului 1932, decat de spiritul si elanul lui 1958, cand se puneau bazele actualei UE. Gerhard Schroder, cel care a batut rapid palma cu Moscova din simplul considerent al gazului, s-a comportat aidoma lui Pierre Laval, colaborationistul francez ce subminase capacitatea de rezistenta a propriei tari in fata Germaniei naziste. Spiritul celor sase membri fondatori care determina, in 1953, infiintarea unei piete comune bazate pe o politica armonizata in domeniul carbunelui si otelului in vederea revigorarii economiilor tarilor lor a avut enorm de suferit de atunci.
Vesti si mai proaste vin din Marele Orient Mijlociu. In Irak bunaoara, SUA si Marea Britanie sunt confruntate cu spectrul unei retrageri profund umilitoare – se prea poate sa devenim curand martorii unui esec de proportiile celui suferit de trupele lui Napoleon in timpul retragerii lor din Rusia, in iarna lui 1812. Aventurismul lui Bush, bazat pe o viziune infantil exacerbata a puterii americane, a dat nastere unei lumi multipolare, in care statele considerate infractoare, „rogue states”, precum si hegemonii rivale ca Rusia si China dispun acum de carti infinit mai bune decat anterior.
Nevroticei si confuzei UE ii lipsesc lideri de calibrul unui Roosevelt sau de Gaulle, capabili a o calauzi, in vremuri tulburi, spre ape mai limpezi. Intru prevenirea declinului total, politicieni dotati cu certe abilitati de om de stat ar trebui sa reflecte la calmarea spiritelor sceptice la adresa aderarii Turciei la UE. Intr-adevar, Turcia este o tara musulmana, dar dispune de traditii seculare puternice, bine inradacinate, in timp ce tineretul instruit al clasei mijlocii afiseaza loialitati europene considerabile. Gunter Verheugen, responsabil cu extinderea europeana pana in 2004, avertiza recent ca „in fond, Europa trimite Turciei semnale aproape exclusiv negative. Ne concentram asupra carentelor Turciei, dar uitam sa o incurajam in vederea depasirii acestora. Spirala este una primejdioasa, amenintand sa conduca la un esec geopolitic major”.
Presedintele Basescu a fost inspirat atunci cand cerea colegilor europeni adoptarea unei pozitii comune, de rezistenta in fata presiunilor rusesti, dovedind ca se numara printre cei care au realizat cu cine au de-a face – anume cu un fost functionar comunist peste care a dat norocul momentului. Basescu ar face un si mai mare serviciu cauzei europene daca in calitate de presedinte al unui popor emfatic crestin ar accentua necesitatea apropierii de Turcia, eventual cu ocazia unor discutii avute in alte state crestine, precum Polonia, tara ce nu are motive de teama cu privire la aderarea Turciei la UE.
Daca Turcia nu va fi pierduta definitiv, mai exista o sansa pentru ca Europa sa supravietuiasca prezentelor vremuri de restriste si sa se transforme intr-o comunitate capabila a-si proiecta valorile democratice dincolo de granitele ei, in detrimentul si spre frustrarea acelor forte globale decise a inaugura o noua era a tiraniei.
