Preşedintele Traian Băsescu nu pare dispus să renunţe la dezideratul „Statelor Unite ale Europei” şi nici la susţinerea unui proces european de integrare accelerată, inclusiv din punct de vedere fiscal. Va fi reţinut, desigur, ironiile aruncate cu ocazia summit-ului G20 de la Cannes la adresa Grupului de la Frankfurt, pe care unele guri rele s-au şi grăbit să-l reboteze în „politbiroul Europei”. Noua conducere informală a zonei euro a negociat dur cu privire la criza din Italia şi Grecia – aspectul cel mai discutabil fiind acela de a fi impus tehnocraţi eurocraţi în fruntea guvernelor celor două ţări.
Nu ştiu dacă sau în ce măsură va fi cugetat Traian Băsescu la puterea reală a UE atunci când a văzut reacţiile tandemului franco-german şi presiunile acestuia asupra fostului premier elen din clipa în care Georgios Papandreou şi-a anunţat intenţia de a organiza un referendum pe tema austerităţii inerente planului de salvare european. Inechivocă a fost în schimb poziţia lui Victor Ponta, care s-a declarat un suporter convins al fostului premier grec – că deh, ambii sunt susţinători ai unui stat social imens, cu un aparat birocratic vast şi o clientelă politică pe măsură. Ponta s-ar demonstra cu adevărat înfipt dacă ar respinge nu doar austeritatea impusă de Guvernul Boc, ci şi pe cea predicată la nivel european, solicitând în schimb ample măsuri pentru susţinerea economiei de-a lungul şi latul UE. Dar în pofida fixaţiei sale guevariste, Ponta se va feri în mod cert ca dracul de tămâie să alieneze oligarhia UE, cu care va trebui să se înţeleagă cât de cât în condiţiile în care visează să devină premier.
Traian Băsescu se poate folosi de prezentele vremuri de criză pentru a încuraja apariţia unei viziuni strategice despre calea pe care UE ar trebui s-o apuce, dar şi elaborarea unor analize dedicate modului în care România îşi poate salvgarda interesele în condiţiile actualului egotism european în general şi al duopolului franco-german în special. Poate că lipsa de succes într-o serie de chestiuni-cheie ale politicii interne îl împiedică, astăzi, pe preşedinte să mai susţină rolul statului-naţiune atât în cadrul, cât şi faţă de UE. Dar va trebui să reflecteze serios la nisipurile geopolitice actualmente extrem de mişcătoare în Europa, dată fiind decizia Bruxelles-ului de a curta până şi autocraţii în vederea menţinerii în viaţă a muribundei monede unice. România nu are cum să o ducă bine în condiţiile unei Uniuni transformate într-un soi de entitate putiniană, condusă de o putere centrală axată preponderent pe drenarea oricărei suveranităţi relevante a membrilor consideraţi mai puţin importanţi. Urmaşii lui Charlemagne ar fi, în mod cert, infinit mai civilizaţi decât cei ai lui Ivan cel Groaznic, dar dacă Europa ajunge într-adevăr condusă arbitrar, fie şi de despoţi luminaţi, atunci România poate lesne redeveni o simplă marfă tranzacţionată între noii potentaţi.
Pare cel puţin ciudat că în România zilelor noastre nu mai găsim nimic din acea stare de insecuritate care în perioada interbelică genera o serie de reflecţii binevenite în rândul elitelor sale. UE este percepută în continuare pe post de entitate lesnicioasă şi benevolentă, drept care ţara îşi permite să dormiteze de la începutul noului mileniu încoace. Nimeni nu suflă o vorbă despre uriaşul clivaj între realizările submediocre din perioada postdecembristă şi adevăratul potenţial al unei ţări care abundă, de fapt, în resurse – păduri, apă, resurse energetice -; prea puţine voci critică lipsa unei strategii viabile pentru ca aceste bogăţii să ajungă puse în slujba dezvoltării naţionale. De peste un deceniu cetăţeni şi politicieni deplâng la unison starea deplorabilă a infrastructurii de transport, dar schimbări notabile în bine continuă să se lase aşteptate. Această impasibilitate a românilor faţă de discrepanţa între realizările extrem de modeste ale ţării şi adevăratul ei potenţial rămâne unul dintre cele mai bizare aspecte ale realităţii româneşti. Există, la ora actuală, o generaţie întreagă născută după căderea dictaturii ceauşiste, astfel că indiferenţa faţă de stagnarea ţării devine din ce în ce mai greu de înţeles, pe când lipsa unor atitudini critice sau a iniţiativelor particulare nu mai potă fi justificată prin teama înrădăcinată din vremurile regimului represiv.
Faptul că sub aspectul dezvoltării România trenează din multiple puncte de vedere nu constituie un motiv pentru a ridica flegmatic din umeri. Dacă românii vor continua să aştepte atât la nivel decizional, cât şi al vieţii de zi cu zi îndrumări şi directive de la Bruxelles în privinţa viitorului lor, atunci mă tem că vor avea parte de surprize pe cât de uriaşe, pe atât de neplăcute. Ţări mai puţin dezvoltate, cărora le lipseşte în plus un puternic spirit colectiv sunt ultimele care ar trebui să se încreadă în promisiunile unor străini amabili – chiar şi în vremuri bune, iar cu atât mai mult în unele de restrişte. Deasupra Europei pluteşte, de-acum, spectrul unei competiţii crâncene şi haine – indiferent că ţările ei se vor uni facil într-o altă entitate artificială sau că vor prefera să rămână un ansamblu de naţiuni suverane cu o serie de reglementări şi obiective economice comune. Cititorii cu aplecare către istorie îşi vor aminti de soarta tragică a acelor popoare vândute, de-a lungul secolelor, comercianţilor de sclavi europeni şi arabi de către înseşi căpeteniile lor – în care se încrezuseră în naivitatea lor. România nu are voie să eşueze în a se afirma în privinţa intereselor şi cerinţelor sale vitale, deoarece prezentele vremuri au sumbrul potenţial de a împinge naţiunea în abis mult mai repede decât şi-ar putea imagina aceasta.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
