Motto: “Ana Pauker și cu Dej bagă spaimă în burgheji.” (lozincă stalinistă)
O știre ne spune că Guvernul va introduce o taxă de solidaritate, destinată persoanelor care au câștiguri mari și care trebuie să plătească în plus la stat pentru că acesta le-a oferit șansa să se îmbogățească.
"Va fi aplicată persoanelor fizice, persoane care câștigă foarte mult, care beneficiază de o mulțime de lucruri din partea statului și care înțelegem că funcționează în toată lumea, să plătească peste un anumit prag valoric o taxă în plus de solidaritate cu statul, care i-a oferit prilejul să câștige atâția bani", a declarat premierul Tudose.
O astfel de frază te poate determina să te duci să-ți faci bagajul. Iar dacă nu, să vezi ce măsuri de dispersie a riscului poți lua, întrucât România devine pe zi ce trece o țară riscantă. Riscantă mai ales pentru cei care au (muncit).
Pentru că statul, noua icoană la care trebuie să ne închinăm, deși este axiomatic cel mai prost administrator, vrea să-ți ia. Politicul nesătul nu știe ce să mai inventeze pentru a te stoarce de bani. Cei cărora statul le-a oferit – pentru ei înșiși și pentru alții – prilejul de a se îmbogăți au puterea de a legifera, au monopolul forței și pot avea și suportul popular al unor mase manipulate prin “educație” continuă. De aici până la abuz nu mai e nicio graniță.
Adevărul este că statul/politicul nu are bani. Adică nu are (niciodată) bani suficienți pentru a acoperi cheltuielile. Și asta în fiecare an și chiar și în multe țări “democratice”, se pare că democrația suportă și ea îmbunătățiri. Statul nu are bani pentru că îi gestionează ineficient, pentru că are costuri mari, pentru că se mai și fură din sume – tot tacâmul care poate veni la pachet cu administrarea fără teamă de repercusiuni a resurselor generate de alții. Realitatea este că statul are, de fapt, la dispoziție prea mulți bani.
Toate taxele inventate au o denumire care se vrea “comestibilă”: “timbrul de mediu”, “taxa de drum”, “taxa de solidaritate”, “contribuția la pensie”, “contribuția la sănătate” – toate acestea sună bine, nu? Dar unde ajung toate, au vreo destinație precisă? Doar că toate taxele plătite de către un contribuabil într-un cuantum mai mare decât media sunt în foarte mare măsură “de solidaritate” – de la contribuțiile neplafonate și până la TVA sau până la inflația generată de tipărirea de monedă. Pe cine prostești cu o astfel de denumire parșivă ?
Se justifică permanenta obsesie pentru a aduna bani la buget invocându-se în principal diferite “nevoi sociale”. Pe lângă faptul că-și condamnă cetățenii la un trai în dependență și la limita sărăciei, statul cu așa-zise “responsabilități sociale”, cuprinse în inexistente “contracte sociale”, menite a realiza o “justiție socială” (justiția poate avea diferite forme?), sufocă abilitățile necesare supraviețuirii și asumării responsabilităților individuale pentru propriile vieți. Prea mulți oameni își pierd abilitatea de a avea grijă de ei înșiși, așteptând, în schimb, să fie hrăniți ca niște pui neajutorați de către un “stat” care să le conducă viețile în locul lor prin intermediul așa-zisului “stat asistențial”, care în ultimele decenii subvenționează până și antreprenoriatul, bineînțeles, cu precădere cel pleonastic numit – cum altfel? – “social”.
Avem o mare nevoie de a ne vindeca de cea mai periculoasă dependență dintre toate, aceea de a rămâne dependent de și de a căuta permanent ajutorul guvernului/statului în satisfacerea nevoilor proprii și avem a opri cel mai periculos flagel al lumii de azi – expansiunea statului (în viețile, în buzunarele și în dauna oamenilor care produc resurse).
Pentru aceasta este imperios necesară în primul rând modificarea filozofiei de arhitecturare bugetară. Aici – posibile formule de tipul plafonării superioare (în exprimare nominală sau procentuală) a cheltuielilor statului, coroborat cu legiferarea necesității de a obține dacă nu un excedent, cel puțin un echilibru bugetar, reprezintă, probabil, singurele soluții practice și pragmatice pentru a rezolva problema, merită cel puțin aduse pe agendă dezbaterii publice.
Cu alte cuvinte, trebuie deci să trecem de la filozofia de sorginte marxistă “de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”, sub semnul căreia se alcătuiesc bugetele publice, la înțelepciunea românească “întinde-te cât ți-e plapuma”. Ăștia-s banii, hai să vedem ce putem face din ei.
În final, Politicule, indiferent cum vremelnic te numești, încetează să strigi: “Taxați-i mult pe cei care au!”. Și încetează să îi asmuți pe alți cetățeni împotriva celor care au resurse câștigate cu ajutorul eforturilor lor, abilităților lor și al riscurilor asumate de ei. “Bogații” sunt, de asemenea, cetățeni cu drepturile lor.
Au aceleași drepturi de a-și căuta fericirea lor, nu a ta. Au și ei dreptul de a beneficia de roadele muncii lor, același tip de drept ca și cel al tău în a beneficia de roadele muncii tale. Și nu consumă cu mult mai multe resurse decât ceilalți și contribuie oricum cu mult mai mult în raport cu propriul consum. În loc să încerci să le diminuezi drepturile, redirecționează-ți energia în a face bani cinstit și a te alătura lor!
