E soare în Ajunul Crăciunului în Cimitirul Eroilor din București. Iarna blândă și fără zăpadă a adunat porumbeii în fața Bisericii Eroii Revoluției – Nașterea Domnului din colțul Pieței Pieptănarilor. Mai târziu, o să fie o slujbă de pomenire a celor care și-au dat viața în decembrie 1989. Dar acum e liniște, zgomotul străzii e departe de mormintele aliniate ordonat, ca o armată de luptători tăcuți.
Au murit atunci, în acel decembrie, 1.166 de oameni. 271 de oameni au murit între 17 și 22 decembrie 1989. 715 au murit între 22 și 25 decembrie 1989. 113 au murit după 25 decembrie 1989. Pentru 67 de morți nu s-a putut stabili data decesului.
18 localități au fost declarate orașe-martir: Alba Iulia, Arad, Brașov, Brăila, București, Buzău, Caransebeș, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Cugir, Hunedoara, Lugoj, Reșița, Sibiu, Târgoviște, Târgu Mureș și, cel dintâi, TIMIȘOARA.
Ce s-a întâmplat atunci cu adevărat? Nu știm decât frânturi. Frânturi cu morți, răniți, martori vii, arme, gloanțe, armată sau servicii secrete. Tăceri strategice se adună în fața adevărului, întocmai ca porumbeii în fața bisericii.
În seara zilei de 21 decembrie, libertatea a inundat treptele din fața Teatrului Național
Nu mai țin minte nici cum eram îmbrăcat, nici pantofii pe care îi purtam în picioare la Revoluție. Îmi amintesc paltonul maro cu inserții mici negre și pe care îl aveam din liceu. Abia împlinisem 25 de ani… Eram un fir de praf în mulțimea de pe treptele din fața Teatrului Național. Era seară și frig.
O mare mulțime de oameni se adunase la Universitate și încălzea seara rece. Un fior de entuziasm care zburlea părul de sub căciulă. Au-zisem despre cei șase tineri împușcați în cap în fața Sălii Dalles, pe trotuar. Am aflat mai târziu că au fost executați. Puși să stea în genunchi, au fost împușcați de sus în jos, cu pistolul, de aproape, în ceafă. Am văzut deodată mașinile de pompieri năvălind în mulțime.
Valuri de energie stră-bă-teau Piața Universității. Urlam din toți rărunchii. Eram conectat cu oamenii aceia pe care nu îi cunoșteam, dar de care mă simțeam foarte aproape. Iar mulțimi conti-nuau să vină și puterea noastră devenea tot mai mare.
M-a uimit unisonul coru-lui imens din Piață. Erau mo-mente de zumzete ames-tecate și frânturi de propoziții despre Timișoara și despre ce fusese la miting, și despre morții de la Sala Dalles, și despre grupurile care tot veneau, apoi, brusc, toate vocile se amplificau în strigăte de protest.
A fost Revoluție? A fost lovitură de stat? A fost o Revoluție furată?
Sistemul s-a prăbușit, viața noastră s-a așezat pe alte repere. Oricât de supărați am fi că nu trăim așa cum ne-am dori, faptul că putem vorbi fără teamă, faptul că avem alegeri, faptul că libertatea nu mai trece prin pușcărie, iar toate acestea s-au obținut cu sacrificiul atâtor oameni curajoși care au ieșit în stradă arată că a fost Revo-luție.
Evoluția evenimentelor poate fi însă citită și altfel. Înainte de fuga lui Ceaușescu, regimul comunist a ucis niște oameni care protestau. Apoi, ca să se legitimeze, au continuat să ucidă. Majoritatea victimelor sunt din zilele de după fuga cuplului Ceaușescu.
”Emanații” din Frontul Salvării Naționale s-au descotorosit repede de naive și incomozi. Liniile a doua și a treia din fostul PCR s-au așezat la volanul statului. Securiștii care fuseseră arestați în zilele Revoluției s-au întors în sistem. Informatorii, colaboratorii și ceilalți servi ai comuniștilor aveau doar două opțiuni: să se lipească de noua putere sau să fie supuși oprobriului public pentru felul în care s-au identificat cu dictatura. Prima variantă i-a scutit de pedeapsă. Mai mult, unind complicitățile, au stabilizat noua putere. Ani de zile am trăit cu sentimentul că Re-voluția a fost furată.
Foștii colaboratori ai serviciilor sovietice, șefi ai armatei, care fuseseră puși pe liber de Ceaușescu în urma acțiunilor de contraspionaj ale UM 0210 (unitate specială a Securității care mo-nitoriza spionii din țările Pactului de la Varșovia, inclusiv URSS). Oameni ca generalul Nicolae Militaru, generalul Vasile Ionel, generalul Marin Pancea, amiralul Emil ”Cico Dumitrescu” și alții ca ei au fost recuperați și puși în funcții-cheie în noua structură de putere.
Am scris pe larg despre toate aceste lucruri pe www.dezacorduri.ro. Am cunoscut mai mulți oameni din cei care au participat la Re-voluția din Decembrie 1989. Am cunoscut și răniți, și urmași ai celor uciși, am cunos-cut jurnaliști și intelectuali și oameni simpli de toată isprava care -ne-au făcut și ne fac cinste. De 27 de ani, căutăm adevărul. Iar eu cred că Revoluția nu se va termina până nu vom ști tot adevărul.
Tudor Artenie a fost reprezentant al „Reporters sans frontières“ în România între 1990 și 1993.
