Sărbătorirea primului deceniu de participare a României la NATO survine într-un moment istoric în care statu quo-ul postcomunist se clatină îngrijorător. După intervenţia în Georgia, pedepsită de comunitatea internaţională prin declaraţii de vitrină, Rusia a repetat scenariul în Crimeea, cu costuri similare (adică mai nimic). Europa are nevoie de Gazprom, de aceea Europa va mai baleta o vreme, după care va înghiţi hapul, cred cei mai mulţi.
Americanii, la rândul lor, au probleme complicate prin Orient şi prin Congres, drept care administraţia Obama va oferi, se crede, în continuare, producţii moralizatoare şi… cam atât. În România, agitaţia băsesciană împotriva lui Putin va valora, probabil, tot atât cât discursul antimussolinian al lui Titulescu la Societatea Naţiunilor, pricinuit de invadarea barbară a Abisiniei. Îl va glorifica, poate, în istorie, dar ar putea atrage, ca şi atunci, consecinţe grave pe termen scurt şi mediu… Pe fondul unei politici occidentale de concesii silite faţă de CSI, asemănătoare oarecum cu politica faimoasă a lui Daladier şi Chamberlain faţă de Germania celui de-al III-lea Reich, dacă mica Românie se încruntă excesiv o face pe risc propriu.
Faţă de aceste evidenţe, dl Anders Fogh Rasmussen, portavocea Alianţei Nord-Atlantice, asigură România că totul merge înainte, că nu există vreun pericol real pentru ea, după cum nici NATO nu a devenit nefuncţională, chiar dacă scutul de la Deveselu, care i-a enervat pe ruşi, nu a devenit o realitate şi în pofida faptului că situaţia Europei continuă să involueze către un nou val de frig aşa-zicând ideologic. La drept vorbind, şi în preajma celui de-al doilea război mondial Franţa şi Anglia dăduseră garanţii şi asigurări, dar când a fost să se ajungă la consecinţele lor practice, lucrurile evoluaseră deja atât de departe încât nici măcar Hexagonul însuşi nu s-a putut salva.
Desigur, comparaţiile istorice au şi merite, şi limite. Trecutul nu se repetă niciodată identic. Dar aceasta nu înseamnă că anumite linii de evoluţie nu pot alterna şi că nu putem fi martorii ori chiar participanţii unui soi de recidive periculoase. Datorită acestei constatări de bun-simţ, oamenii noştri politici ar putea fi mai atenţi cu declaraţiile şi mai dedicaţi măsurilor preventive cele mai diverse.
Domnul Emil Constantinescu a găsit de cuviinţă, cu acelaşi prilej aniversar, să amintească formidabila solidaritate de acum zece ani între putere şi opoziţie în chestiunea aderării la NATO şi, în general, a angajării României pe un drum comun cu al Occidentului. Fostul preşedinte regreta expres că, acum, aşa ceva nu mai pare posibil. Ca discurs nostalgic, ori ca invocare a unei realităţi aureolate a trecutului, destinată să orneze ceremonia unei sărbători, tonul şi conţinuturile merg. Realitatea este însă că pe atunci prima prioritate era asigurarea unui spaţiu de securitate colectivă, pe când, după intrarea în UE, pentru clasa politică au devenit de primă importanţă lichidarea adversarilor economici şi politici din interior, adjudecarea resurselor şi a influenţei pe seama propriei echipe. Peste această prioritate foarte pragmatică şi urgentă, ca să complice şi mai mult lucrurile, a survenit apelul tot mai apăsat al aliaţilor occidentali de tot felul (UE, NATO şi Washingtonul) de a ieşi din ilegalitatea procedurală şi de a da consistenţă statului de drept, lichidând urgent şi la scară reprezentativă mafiile. Or, câtă vreme clicile conducătoare erau construite tocmai pe asemenea mafii, măcar în parte, asta însemna să se consimtă la slăbirea propriului grup. Nu este de mirare că s-a ajuns la distanţe selenare de orice concordie şi că astăzi sfâşierile între parteneri, ca şi cele transpartinice, se ţin lanţ la nivelul clasei noastre politice.
Se pare însă că dampf-ul îngheţat al Rusiei nu este suficient, în aceste zile, pentru a se depăşi festivismul de circumstanţă, pe de o parte, şi pentru a surclasa vigoarea adeziunii politicienilor noştri la vechile lupte fratricide. Discuţia pe rol e în continuare cea despre arestarea lui Năstase şi Becali, despre probabilitatea viitoarei încarcerări a lui Băsescu, despre ratarea ţintei prezidenţiale a lui Crin şi manipularea tăriceniană. Fleacuri penibile care nu dau decât imaginea incapacităţii acestor pachiderme triste de a ridica trompa mai sus decât lacul cu mâl din care absorb lichide… Când lucrurile ajung atât de departe, ratând nu numai diagnoza asupra realităţii precise în care, vrem sau nu, ne mişcăm, şi nu doar soluţionarea acestui curs care a luat-o razna, ci ignorând total orice altceva decât partida de dat la ţurloaie în care se complac jucătorii, ceea ce riscă să fie compromis este însuşi traiectul unei ţări şi al unui popor, nicidecum doar al propriilor partide-fantoşă.
Nu poţi pretinde inconştientului să fie lucid, nici egoistului să se comporte ca un altruist. Nu mă aştept deci nici ca veselii alergători în cursa pentru onoruri să se metamorfozeze din prădători în mieluşei animaţi de bune intenţii şi promotori ai bunelor practici. Cu toate acestea, diferenţa frapantă între ce s-ar cuveni şi ce se întâmplă nu poate rămâne nesesizată. Poate îi ajută şi pe ei să înţeleagă că vechiul joc se restrânge tot mai tare nu doar fiindcă populaţia nu mai vrea banditisme şi huliganisme sau că Apusul solicită insistent probe convingătoare de demnitate şi de eleganţă, ci şi pentru că Putin a trecut la horă. Or, asta poate însemna ori stricarea jocului, ori relansarea balului…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
