Cine caută USL pe Internet dă de un film (http://usl.ro/usl/USL,un_film.html) în capul căruia scrie „Filmul USL nu are nici o legătură cu nou-înfiinţata Uniune Social Liberală”. Fotografia înfăţişează un tânăr cu mâinile în cap: dacă dai click pe trailer, urmează un videoclip simpatic, deşi vag, care m-a lăsat cu sentimente mai degrabă favorabile (prefer pe cine preferă Mini Cooperul cui preferă BMW-ul sau Jeepul negru).
Abandonând ideea de a găsi angajamentul pentru România pe usl.ro (cucerirea ţării ar fi fost mai convingătoare dacă începea prin cucerirea unui simplu domeniu Internet, nu?), am plecat mai departe în banbureală pe site-ul PSD, nevizitat de mine demult (şi nici de evenimente), unde manifestul nu e pe pagina 1, şi am ajuns pe site-ul lui Victor Ponta („El Lider, conf. copertei Q Magazine, primul lucru pe care l-am găsit pe biroul meu când m-am întors acasă). Aici, în sfârşit, am dat de broşura programatică în ce părea a fi integralitatea ei (presa, superficială, nici online nu a dat-o toată), dar ceva nu e în regulă cu ea, pentru că, deşi are şapte pagini, văd doar paginile 4 şi 7 (ultima, care pare să fie prima) şi primesc anunţul „Date insuficiente pentru imagine”. Pe pagina 4, singura la care am răzbit după atâtea eforturi, scrie
„5. Agenda noastră: Problemele reale ale oamenilor” şi „6. Susţinem un nou model economic bazat pe iniţiativa privată şi locuri de muncă”.
Ce e de făcut? (IT-işti, nu stri-gaţi pe aici: „Să îţi iei computer nou, femeie!”, că asta, evident, nu ar rezolva tot ce e semnalat mai sus). Şi nu e singurul incident care m-a pus pe gânduri. De exemplu, traşi de mânecă de nişte absolvenţi mai activişti, nişte tineri de la Facultatea de Istorie au ocupat vreo două zile un amfiteatru şi s-au gândit ce să ceară (grupuri şi de stânga, şi de dreapta, în căutare de adepţi, au călcat pe acolo şi le-au dat sfaturi, au circulat valuri de revendicări scoase din terţe surse, din care una net avea ştampila lui ’68, că scria aşa: „Suntem contra eficienţei, competenţei şi a oricărei forme de comercializare a învăţământului” – ce noroc că nu e comercial, că nu ar da nimeni un ban pe el la valoarea lui de azi). Cât aceşti tineri se gândeau de ce să se apuce, staţiile de metrou din centru erau martorele unor activităţi intense ale altor tineri care strângeau semnături contra exploatării miniere ilegale de la Roşia Montană, în vreme ce un alt grup de tineri mergea la conferinţa lui Adrian Severin despre corupţie ca să îi ceară demisia.
În chiar clădirea Universităţii din Bucureşti, unde se ţin de săptămâni de zile alegeri şi concursuri, era plin de cauze concrete şi punctuale, de la regulamente făcute să iasă cine trebuie la Filosofie la viitorul Senat care se umple încet, dar sigur, de persoane care nu au şi nu vor avea niciodată o lucrare ISI, cum cer noile rigori până şi studenţilor doctorali. Două zile de oferit activităţii civice sunt de salutat, dar valoarea lor e zero dacă nu au fost precedate de multe alte zile în care să afli care sunt, de fapt, problemele ce trebuie rezolvate. Cum spunea un mare om politic american, toţi avem dreptul la opinii proprii, dar nimeni nu are dreptul la informaţii proprii. Ca vreo opinie să aibă vreo valoare, ea trebuie să fie informată. Pe baza aceloraşi informaţii, opiniile noastre pot să fie diferite, că, din fericire, nu avem aceleaşi valori cu toţii, sau lumea ar fi prea de tot monotonă, unora le plac casele vechi, iar altora maşinile care merg repede prin oraş, unii preferă spaţiile verzi, iar alţii mallurile, dar cine nu deosebeşte o casă de o maşină sau un spaţiu verde de un mall nu produce o opinie, ci un rebut.
Am dat aceste două exemple să arăt că e aproape imposibil să ai acces în România la vreo dezbatere sau măcar la un mesaj care să merite efortul: câtă vreme oamenii, că e vorba de comunicarea USL, sau a Guvernului sau de studenţii treziţi la istorie (dar care nu îşi cunoşteau decanul), nu au o minimă competenţă cognitivă, pretenţia de a articula preferinţe e cam absurdă. Cum se zice în micul dialog delicios „Noile riscuri ale gândirii politice” (Editura All, 2011) de Sorin Vieru şi Terente Robert, trebuie început mai de la bază, de exemplu prin a distinge între trebuinţe, interese şi afilieri. Dacă astea nu sunt desluşite, pretenţia de a avea o ideologie personală sau de partid e pur şi simplu inadecvată. Preferaţi pasta Colgate sau lichidul Listerine? Dacă nu v-aţi spălat niciodată pe dinţi, întrebarea e ridicolă: şi asta e situaţia, metaforic vorbind, cea mai frecventă, inclusiv a majorităţii comentatorilor de stânga sau de dreapta de la noi. Ce te faci dacă cineva te pune să alegi? Şi de ce să alegi, când în realitate, dacă ai fi mai informat, ai şti că cele două se aplică la situaţii diferite şi sunt deci complementare?
Majoritatea soluţiilor de politică publică sunt azi de genul Colgate-Listerine. Nu cunosc nici un expert social-democrat german care să mai propună azi vreo soluţie în care guvernul să ofere un serviciu direct (naţionalizarea S-bahn-ului, de exemplu) şi majoritatea ar alege în mai toate problemele soluţii bazate pe stimulente, nu pe transferuri financiare (deci soluţii de piaţă). Îi face asta mai puţin social-democraţi? Nu, pentru că oamenii cred sincer că trebuie să redistribui către cei mai puţin favorizaţi de soartă sau de talent, ca să le asiguri egalitatea de tratament în ce priveşte serviciile publice. Nu cunosc nici un expert de dreapta care să conteste principiul fundamental al acestei egalităţi de tratament, discuţia e mai degrabă privind egalitatea contribuţiei… şi aici e mult mai complexă, pentru că una vrem şi alta se poate, mie îmi ia statul jumătate din ce câştig, în Germania, dar măcar ştiu că are capacitatea administrativă şi buna-credinţă să folosească acei bani în interes public, explic oricui că în România orice formă de taxare mai sofisticată (cu deduceri, trepte etc.) nu funcţionează pentru că Fiscul e incompetent, redistribuţia e dubioasă pentru că alocarea nu e universală, ci discreţionară (şi de asta, a tăia alocări universale, ex. – pentru toţi copiii cu autism, lăsându-le în schimb pe cele discreţionare, de ex. arene naţionale, e o crimă). Lumea e complexă: problemele şi soluţiile de azi sunt mai sofisticate decât cele de ieri, instrumentele statului nu sunt aceleaşi în ţări dezvoltate şi ţări nedezvoltate şi aşa mai departe. Să discuţi, de exemplu, acum dacă Guvernul României trebuie să păstreze sau să cedeze suveranitate asupra politicii fiscale e inadecvat. Chiar nu aţi observat că actualul Guvern nu are demult această suveranitate, a dat-o demult la BNR, deşi erau alegeri politice de făcut (pe care nu le înţelegea, trebuie spus clar), sau la FMI? Singura discuţie este care sunt avantajele aderării la euro (mai multă disciplină fiscală) versus dezavantaje, care au distrus modelul de succes Irlanda. Dar cine să o facă?
În cutia mea de mail am un mesaj de la redactorul-şef al European Journal of Political Ideologies, cu un comentariu la una din lucrările numărului special editat de mine, care spune: „A mai presupune la vremea asta că există o singură dreaptă, sau o singură stângă, sau a mai folosi în general aceste concepte, devenite nişte etichete fără conţinut, este insuportabil de reducţionist”… Dacă şi în lumea academică cea mai sofisticată se pune aşa problema, la noi dreapta sau stânga sunt curat ca Steaua sau Rapid, menite să desemneze cluburi, nu idei… jucătorii s-au schimbat demult, şi culorile, şi strategia, numai că galeriile au nevoie de strigăte de luptă ca să ştie unde se adună.
Cum funcţionează dezbaterea despre politici publice redusă la o ignoranţă din ce în ce mai ideologizată? Nu funcţionează. I se substituie imitaţia pură. La stânga, e „comercializarea educaţiei” sau alte concepte nedigerate de import. La dreapta, e creştin-democraţia. Idei de pură imitaţie, fără nici o bază în societate. Dacă îi iei pe toţi aceşti ideologi de viţă nouă şi îi pui să spună în ordine cele trei probleme mai importante ale României pe care trebuie să le rezolve orice guvernare, descoperi imediat că sunt decuplaţi de realitate, deci nu au cum găsi soluţii la nimic: îmi pare rău, dar avortul, comercializarea educaţiei sau secularizarea UE nu sunt nici în primele 20, iar „problemele reale” şi noul „model economic” sunt deziderate, nu soluţii. Şi cine se agită să facă partide noi, mereu mai noi? Ideologi cu zero pregătire, aş spune că poţi prezice cine e mai dornic de un loc în politică văzând gradul de pregătire şi adecvarea la problemele reale ale societăţii. De fapt, e aşa: inadecvaţii nu găsesc slujbe să le subvenţioneze pretenţiile şi stilul de viaţă (nu ştiu să facă nimic, valoarea de piaţă în intern şi extern e zero) şi nu le rămâne decât să intre în politică, reputată în a oferi un drum mai scurt către acestea (ultimul pretext e că politicianul de profesie, „escroc”, dar nu „prost”, are nevoie de un intelectual să îi scrie doctrina – aşa s-a inventat piaţa pentru intelectuali în politică, dar testul realităţii e aproape, are nevoie de un expert să îi rezolve problema, ceea ce e altceva).
În condiţiile în care cineva care nu are carnet de şofer şi nu are o hartă crede că poate naviga pe drumul public făcând alegerea dacă merge pe partea dreaptă sau pe partea stângă a drumului, riscul devine uriaş pentru el şi întreaga circulaţie. Va ajunge cel mai probabil în şanţ, antrenându-i pe toţi cei care au ghinionul să se ia după el sau se întâmplă pe acolo. De asta, vă rog să mă scuzaţi, nu am nici un interes în dezbaterea doctrinară de la noi. Iniţiez în schimb la SAR (www.sar.org.ro) o dată la două săptămâni o dezbatere despre problemele de politică publică. Aştept cu interes piaţa de soluţii pentru o dezbatere mai informată, fără nici o prejudecată faţă de dreapta sau de stânga, dincolo de faptul că la ora asta nu mai pot ghici ce înţeleg prin astea cei care trăncănesc despre ele; cu excepţia situaţiei când discuţia e pur istorică. 
Alina Mungiu-Pippidi este preşedinte SAR şi profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
