Românii par că nu vor să treacă mai departe. S-ar putea crede că iubesc ambiguitatea, că le plac apele tulburi. Ne-a învăţat, pasămite, istoria cu ele, iar acum nu le mai dăm drumul să curgă la vale. Întâmplarea cu reînhumarea poetului Nyírő József (1889-1953), petrecută la douăzeci şi doi de ani de la revoluţie, pare să o demonstreze cu prisosinţă.
Suntem deranjaţi de fasciştii altora, dar pe ai noştri îi ţinem, bine mersi, la mare fală şi respect. Cunosc o mulţime de oameni care pun faptele lui Zelea-Codreanu pe seama purităţii de ideal şi a tinereţii, ştiu inşi cărora Carol al II-lea le stârneşte admiraţie (fiindcă era iubitor de cultură şi încurajator al industriei româneşti), iar mulţi dintre compatrioţi văd în mareşalul Ion Antonescu bravul militar dornic de reîntregirea patriei, slăvindu-l cu sinceritate. Cu toate acestea, primul a fost arestat pentru crimă şi a patronat crimele legionare, al doilea a fost primul dictator din fruntea României, iar al treilea a patronat pogromul ieşean şi holocaustul din Transnistria.
Sunt oameni care confundă patriotismul şi dragostea faţă de ţara noastră cu naţionalismul, dar exact în numele acestui ideal – cu destule corespondenţe la alte popoare – resping reacţiile similare la membrii altor comunităţi. Ce ţie nu-ţi place însă e mai bine să nu-i faci nici altuia, după cum, cu dreptate, spune un proverb vechi al nostru. Să nu judecăm cu ocaua măsluită, altminteri spus.
Degeaba a adoptat România legi care condamnă negaţionismul în materie de Holocaust şi pe adoratorii extremismului motivat prin dragostea faţă de propria naţiune. Opţiunea condamnată se lăfăie pe toate gardurile, ca să zic aşa, şi e suficient să treci pe străzile unui mare oraş de provincie, precum Clujul, pentru a vedea că stencil-urile unui grup ce s-ar dori de avangardă artistică actuală includ, alături de teme de interes civic, fără echivoc, silueta Căpitanului (de astă dată fără pic de ironie sau sarcasm, altminteri distanţări prezente în ştampilele aplicate zidurilor).
Aş numi, fără ezitări, comportamentul celor ce spun „da” extremismului propriu, dar spun „nu” celui din vecini o ipocrizie, dacă nu cumva e mai mult ori mai puţin decât atât, simplă incoerenţă şi stupiditate ideologică. Fiindcă te poate enerva un extremism concurent în măsura în care doreşte să îl anuleze pe al tău, dar fundamental, ca poziţie de esenţă, chiar şi atunci, ar trebui să îl aplauzi, nu-i aşa, pentru că pariază pe aceleaşi valori ca şi tine…
Curios este că exact aceiaşi români care împărtăşesc atitudini antidemocratice şi le motivează printr-un patriotism ardent sunt cei care sar primii cu gura împotriva unei ceremonii de reînhumare programată pe seama unui poet secui. Omul, Nyírő József, a fost, la vremea lui, cu şapte decenii în urmă, aliatul regimului horthyist şi, prin urmare, adeptul Ungariei Mari, rotunjite, în epocă, prin anexarea Transilvaniei de Nord. El era, cum s-ar zice, la fel de patriot ca Octavian Goga, Nechifor Crainic ori Radu Gyr, doar atât că patria pentru el o reprezenta statul maghiar.
Ce se poate face, în condiţiile date, pentru a da dovadă de omenie, de toleranţă şi înţelegere faţă de o minoritate etnică şi confesională din interiorul României, fără a încasa ofense sau a ofensa?
În primul rând, dacă acest poet – fiindcă în calitate de poet este el revendicat astăzi de către secui – s-a născut în Secuime, a i se aproba reînhumarea în locurile natale este un lucru de bun-simţ. Dacă poezia pe care a scris-o este una socotită a fi de valoare în propria lui comunitate, a respecta acest verdict estetic al concetăţenilor noştri pare natural, o dovadă de încredere şi de respect la adresa lor.
La rândul lor însă, autorităţile secuieşti dornice să celebreze talentul literar al „Apostolului secuilor” puteau avea precauţia de a-i sărbători postum altfel talentul; eventual prin noi ediţii ale scrierilor sale, prin alte activităţi specifice valorii literare a poetului, distanţându-se explicit de horthyismul acestuia, tocmai datorită ambiguităţii personajului, rezultate din valoarea literară dublată de o tristă faimă politică. Din păcate însă, interese politice ale unor lideri – şi din Secuime, şi din Ungaria, şi chiar din cadrul partidelor maghiare din România, în primul rând UDMR – au determinat tentativa de a specula şi de a obţine profituri propagandistice pe seama unui act care, rămas la nivelul unei ceremonii familiale, private, într-un context local, n-ar fi fost decât unul de pioşenie şi de normalitate.
Nici secuii nu au interesul, pe durată medie şi lungă, de a apărea în ochii lumii ca o minoritate legată preponderent de cultul personalităţilor fasciste (fiindcă Nyírő József pare o copie la indigo după cazul lui Wass Albert, atrăgând atenţia asupra unei recidive), nici statul maghiar nu câştigă favorizând adversităţile prezente şi cele viitoare în numele unui trecut ambiguu, după cum nici România nu are de ce să cultive imaginea unei ţări incapabile să „cadă la pace” cu una dintre minorităţile ei istorice, participantă, de altfel, prin reprezentanţi aleşi, la construirea democraţiei în ultimele două decenii.
Pentru ca ieşirea din această atmosferă de animozităţi, amintiri istorice frustrante, revanşe simbolice şi speculări politicianiste ale altor vremuri să se producă, autorităţile şi liderii de opinie români şi maghiari ar trebui, deopotrivă, să vădească mai multă maturitate, să iubească mai puţin scandalul şi să dovedească mai multă responsabilitate civică şi politică. Ca să fim deplin credibili în indignarea noastră faţă de fascismul maghiar, ar trebui să dovedim aceeaşi intransigenţă şi faţă de cel autohton, românesc.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
