Chestiunile specifice vieții intelectuale au fost, la noi, vreme de jumătate de secol, reglate de sus și din afară.
Partidul Comunist Român, panaceul universal și soluția tuturor problemelor posibile, a fost cel care punea diagnostice, prescria tratamente și decidea când se încheie acestea, decretând după plac încheierea bolii și a convalescenței. Boală, desigur, era tot ceea ce nu convenea partidului sau contravenea ideologiei oficiale. Dar, conform acesteia, clasa conducătoare în socialism era proletariatul, clasa muncitoare, mai ales din fabrici și din uzine, de pe șantierele patriei, dar și de pe ogoare, din agricultură. Și pentru că respectivele segmente de populație nu aveau prea multă școală, pentru ele vorbea și decidea partidul, prin activiștii săi puși mereu în fruntea instituțiilor și a bucatelor.
Vremurile acelea frumoase s-au mai veștejit între timp. De douăzeci și cinci de ani încoace, România pretinde că face democrație și stat de drept. Asta în ordinea constituțională și juridică. Dincolo de acestea, vechiul mod de a gândi și de a face își croiește mai departe drum în viețile noastre, făcând după cum îl taie capul. Există un principiu care și în viața noastră publică este urmat cu sfințenie: succesorul preia atributele de putere ale predecesorului.
Conform acestei reguli nescrise, înlocuirea comunismului cu succesoratul său nu a însemnat și știrbirea vechilor atribute și viziuni asupra lucrurilor. Statul se socotește și acum în drept să decidă asupra vieții culturale, a educației și a destinelor cărturărești. Nici nu ar fi rău dacă s-ar gândi așa în numele statului democrat. Numai că la noi, astăzi, democrația este umbrela sub care se ascund vechi ataviste autoritariste și logicile tribului și ale clanului.
Proclamând, în numele revenirii la normalitate, autonomia universitară, de exemplu, statul a căutat, pe toate căile, să o limiteze cât mai mult pe aceasta, motivând intervențiile sale de sus prin necesitatea întreținerii unei discipline financiare. Aceasta în condițiile în care universitățile au produs, vreme de un sfert de secol, valoare intelectuală și profesională în mod consecvent și au asumat, în nu puține procente, și autofinanțarea. Totuși, ucazurile continuă să vină de sus, și se găsesc chiar și printre universitari unii care, în loc să priceapă natura misiunii lor – nu a meseriei, că partea respectivă le vine mai la îndemână –, solicită un amestec în chestiuni academice și al presupușilor terți sau arbitri.
Citesc chiar în aceste zile, într-o epistolă adresată forurilor în drept, solicitarea unui universitar ca statul să intervină grabnic în abilitarea profesorilor universitari pentru că „procesul actual de abilitare este profund viciat, fiind afectat în mod grav de inegalităţi între domenii şi de intervenţii ale foştilor miniştri ai Educaţiei, care au perturbat în mod grav un proces care trebuia să dea României un sistem corect de valori pentru mediul academic”. Cum vine asta? Statul delegă puterea unora dintre miniștrii săi, aceștia iau măsuri pe care omul nostru le contestă și îi cere statului acum să ia măsuri împotriva măsurilor miniștrilor pe care i-a creditat și acreditat. Care să fie logica în virtutea căreia se vorbește? Pesemne aceea după care eu, reclamantul, știu mai bine decât statul că statul a greșit prin deciziile miniștrilor săi și că e mai bine decât să îi cer – tot statului, desigur – consecvență și coerență, sper să mă asculte pe mine și să își schimbe conduita. N-ar fi fost mai simplu ca respectivul să spună: puneți-mă, vă rog frumos, pe mine ministru că rezolv eu totul după capul și ideile mele? Simplu sau nu, era mai onest.
Același ins reclamă mai departe că „procesul de abilitare – în prezent – este lăsat în organizarea universităţilor, iar comisiile de abilitare sunt mai degrabă „colegiale”, decât cu adevărat interesate în a abilita corect, raportat la sistemul național de valori și standardele europene”. Cu alte cuvinte, de ce să avem încredere în universitățile noastre și în colegii profesori? Abilitatea să se facă în afara universităților, poate prin Ministerul de Interne, al Muncii, al Turismului sau al Sportului (de ce nu?!). Motivul? Comisiile sunt colegiale. Cel care vorbește în acești termeni este, culmea, universitar. Se poate să nu distingă între colegialitate și cârdășie? Chiar nu a văzut, uneori în interiorul aceluiași departament, competiții „pe viață și pe moarte” între colegi și grupusculele din jurul lor? Se așteaptă ca vreun om cu scaun la cap să aibă impresia că în interiorul facultăților sunt relații idilice, de adulare și temenele reciproce, o concordie paradisiacă în care cete de infractori cu pregătire superioară se tămâiază reciproc? Și dacă este așa, dacă acest coleg universitar vorbește serios, cu mâna pe inimă, cum de nu și-a dat încă demisia din pelteaua asta dezgustătoare în mediul căreia cineva îi acordă, totuși, și domniei sale respectul cuvenit și, în orice caz, retribuția lunară la care îl îndreptățesc pregătirea de specialitate și experiența didactică?
Am rămas, oare, singurul profesor care își respectă colegii și crede în onestitatea lor în România? Nici într-un caz. Cunosc oameni, mai vârstnici și mai tineri decât mine, care slujesc cu demnitate și cu onestitate dorința legitimă a românilor de a fi mai educați, de a-și produce elitele profesionale și intelectuale de care au nevoie. Avem, în opinia mea, o supraimplicare a statului și a „externilor” în viața academică. Iar dacă s-a ajuns la cazuri de suprareglementare și de batere cap în cap a deciziilor unui ministru cu cele ale altuia nu tocmai din cauza acestor ingerințe se întâmplă așa? În Evul Mediu occidental, pe când prinții laici și cei ecleziatici decideau în ce cadre se mișcă viața universităților, autonomia universitară nu era atât de des încălcată și nici nu se auzeau atât de frecvent voci de inși gata să deplore prezumtive derive ale mediului care îi hrăneau și în care hrăneau și ei, spiritual, pe alții. Practici nedemne și profesioniști imunzi? Da, au fost și atunci și vor mai fi și în viitor, nu e nicio îndoială.
De ce ar fi scutit tocmai spațiul universității de măcar unele dintre viciile capitale ale omului? Totuși, de aici și până la a predica altora un rigorism de care tu personal nu ești în stare e un pic prea mult. Și când pentru asta îți asociezi și un site care luptă pentru democrație, nu doar uneori cu bune rezultate, e semn că, într-adevăr, modul de a vedea al puterii de ieri s-a perpetuat și chiar s-a transmis până și în interiorul universității; nu cu cele mai luminoase perspective, orice retorică justițiară s-ar folosi…
