Săptămâna trecută am scris despre proliferarea discursului xenofob pe fondul agresării unor tinere purtătoare de voal islamic. Trebuie să revin pe aceeaşi temă, obligat de întâmplări recente din oraşul meu.
Un cort dedicat Zilei internaţionale a romilor, amplasat în preajma „Kilometrului 0 al democraţiei“, a fost mâzgălit cu lozinci oribile – nu a lipsit „Moarte ţiganilor!“. Reacţia „la vedere“ a fost exemplară. Membri ai Guvernului, ai Administraţiei Prezidenţiale, primarul interimar, reprezentanţi ai ambasadelor, activişti de la numeroase organizaţii neguvernamentale au participat la conferinţa de presă organizată la câteva ore după descoperirea vandalizării şi au spălat, în mod simbolic, lozincile infame.
Din nou, am fi tentaţi să spunem că e un gest izolat, că sunt aceiaşi derbedei care au agresat şi cele două musulmane (sau prietenii lor), că e treaba Poliţiei. Dar discuţiile stârnite, postările pe care le putem găsi cu uşurinţă pe forumuri şi reţele sociale dovedesc existenţa unei larg răspândite mentalităţi impregnate de rasism şi xenofobie. Din nou, s-a încercat relativizarea: cu câteva săptămâni mai devreme, un grup de activiste LGBT scrisese „Gay love“ pe un cort în care Coaliţia pentru Familie strângea semnături pentru modificarea Constituţiei, şi s-a spus că e acelaşi lucru. Deosebirea dintre „moarte“ şi „love“ mi se pare însă de luat în seamă, ca şi faptul că cel de-al doilea gest a fost asumat.
Sociologul Gelu Duminică spune că „antiţigănismul e o realitate în România actuală“. Are dreptate, dar nu e doar atât. Duminică, Partidul România Unită a organizat un protest împotriva construirii unei moschei în Bucureşti şi a migranţilor musulmani, unde s-a vorbit (din nou) despre pericolul islamizării ţării.
Campania susţinută de Biserica Ortodoxă pentru modificarea Constituţiei astfel încât să nu permită legalizarea familiilor homosexuale este şi ea expresia fobiei faţă de o minoritate. O similară lipsă de înţelegere faţă de un grup defavorizat am regăsit-o, tot săptămâna trecută, în justificarea dată de Ministerul Apărării pentru limitarea accesului femeilor în armată prin… pericolul ca toate femeile să aibă simultan ciclul menstrual, diminuând astfel capacitatea de apărare a ţării!
Elementul comun al acestor luări de poziţie este intoleranţa. Cine nu e cu noi e împotriva noastră. Tot ce e altfel decât noi e malefic, trebuie să dispară – ca şi tot ce nu înţelegem. O regăsim în fiecare zi atunci când ascultăm reprezentanţii partidelor -„mari“, al căror discurs se rezumă la scoaterea în evidenţă, pe tonuri înalte, a defectelor adversarilor (ce-i drept, uşor de ilustrat); sau atunci când cineva care îndrăzneşte să exprime o îndoială faţă de una din acţiunile DNA este instantaneu calificat drept „adversar al statului de drept“; sau atunci când orice acţiune care limitează puterea serviciilor secrete (venită, de exemplu, din partea CCR) este calificată de către responsabilii cu implementarea democraţiei drept făcând jocurile Rusiei.
Din păcate, nivelul de intoleranţă e în creştere, nu doar în România, ci în întreaga Europă. Asta, în pofida discursului „corect politic“ învăţat pe dinafară şi reflectat în sondajele de opinie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat, marţi, statul român pentru lipsa de acţiune în cazul incidentelor violente de la metroul bucureştean din vara lui 2006. Atunci, la finele Marşului Diversităţii, câţiva tineri fuseseră bătuţi cu bestialitate, fără ca cineva să fi intervenit, iar autorităţile nu au identificat şi nu au pedepsit agresorii. Sâmbătă noaptea, cortul romilor a fost vandalizat în Piaţa Universităţii, una dintre cele mai supravegheate zone ale Bucureştiului. Tot fără ca cineva să fi fost pedepsit. Toleranţa faţă de intoleranţă ne poate costa mult.
