In ultimii ani am observat in Romania un fenomen care m-a amuzat si in acelasi timp mi-a intarit convingerea ca tara noastra se „globalizeaza” cu o viteza uluitoare. Este vorba de aparitia in masa, industriala, a piticilor de gradina. Romanii recent imbogatiti sau pur si simplu oamenii care o duc putin mai bine si isi pot permite sa-si transforme vechea gradina de legume intr-o gradina peisajera simt o nevoie imperioasa de a-si instala pe domeniul lor acesti martori ai prosperitatii care sunt piticii de gradina. Mai mici, mai mari, uneori naivi, alteori grotesti, facuti din plastic sau din ciment, colorati violent sau spalaciti, imprumutand diverse atitudini umane (piticul cu roaba, piticul cu stropitoarea), acesti imigranti decorativi fac parte acum din viata psihologica cotidiana a Romaniei.
In Occident, piticii de gradina au o lunga istorie. Tara care i-a cultivat cel mai mult este Germania, unde, spun specialistii, s-ar afla in jur de 30 de milioane de pitici de gradina. De altfel, Germania este, s-ar parea, si primul mare producator european de pitici de gradina. Ea exporta anual cam 2 milioane de astfel de spiridusi, marea lor majoritate spre tarile scandinave, spre Japonia si spre Statele Unite.
In ciuda faptului ca basmul „Alba-ca-Zapada si cei sapte pitici” este unul german, originea piticilor de gradina trebuie cautata insa in alta zona a lumii. Mai precis, in Turcia, in regiunea Capadochia. In Evul Mediu, in aceasta incredibila regiune cu peisaj fantastic s-a dezvoltat o puternica industrie miniera. Cum galeriile erau greu de sapat, aveau mare cautare la acea ora lucratorii de statura mica, singurii capabili sa se descurce in galeriile extrem de stramte. Sute de mii de oameni mici de statura din intreaga Asie au luat atunci drumul Capodichiei, unde a aparut practic o intreaga populatie mica de statura de natura sa trezeasca numeroase fantasme. Ele aveau insa o conotatie pozitiva: cum acesti „pitici mineri” erau in contact cu maruntaiele pamantului si cu misterele sale, ei au fost repede considerati ca fiind inruditi cu gnomii si spiridusii care populau deja numeroase mituri ancestrale. Lumea i-a considerat deci pe acesti pitici ca fiind capabili sa indeparteze spiritele rele si sa pazeasca, in absenta proprietarilor, casele, bunurile si gradinile acestora.
Cu ceva intarziere, iata-i acum pe acesti protectori de gradini si de proprietati invadand si Romania. Ei sunt un semn exterior al bunastarii, dar si al unor reflexe afective noi in ce priveste proprietatea, amestecate cu superstitii si frustrari confuze. In Occident, piticii de gradina au devenit de mult o industrie afectiva si au dat nastere unor dezbateri subtile. Exista asociatii de protectie a piticilor de gradina, publicatii de specialitate si chiar „nanologi” – adica specialisti in psihologia piticilor de gradina. Pe de alta parte, nu toti piticii sunt considerati „nobili”. In prima categorie, a elitelor, intra piticii de gradina facuti din materiale nobile: portelan, ceramica, lemn, bronz. Piticii din ciment sau din plastic sunt obligati, ca sa zic asa, sa calatoreasca cu clasa a doua sau chiar cu a treia.
Mai exista, de exemplu, in Franta, si forme contestatare de raportare la fenomen, cum ar fi asa-numitul „Front de eliberare a piticilor de gradina”. Din cand in cand, grupuri de adolescenti efectueaza adevarate „operatiuni de comando”, destinate (spun ei) sa-i repuna in libertate pe acesti „nefericiti”, aceste „fiinte” devenite „sclavii” proprietarilor de gradini peisajere. Piticii „eliberati” sunt gasiti mai tarziu, in grupuri mai mari sau mai mici, fie in mijlocul unei paduri, fie pe o insula in mijlocul unui lac.
Deseori m-am intrebat, citind fapte diverse de acest gen, care este de fapt mesajul acestor adolescenti? In orice caz, intr-o lume in care omul si-a ratat toate revolutiile, ei vor, poate, sa le spuna adultilor urmatorul lucru: eliberarea omului ati ratat-o sub toate formele (sociala, economica, sexuala), macar sa-i eliberam acum, pentru salvarea onoarei, pe piticii de gradina.
In Romania insa fenomenul e doar la inceput, iar piticii de gradina au deocamdata rolul de a acompania eliberarea incipienta a omului. O gradina cu multi pitici este, in acelasi timp, o imagine a utopiei. Dupa ce a fost izgonit din gradina initiala, din Paradis, omul a incercat la nesfarsit sa-i refaca imaginea. Mai mari, mai mici, cu statui sau cu pitici, gradinile noastre peisajere sunt toate expresia unei frustrari existentiale. Piticii de gradina ne panseaza rani profunde despre care deseori nici nu stim mare lucru.
Mihai Visniec, scriitor roman stabilit in Franta
