Există o statuie a regelui Matia Corvin, excepţional realizată de Janusz Fadrusz, sculptor renumit, de origine slovacă, al Imperiului, amplasată în scuarul central al Clujului la începutul secolului trecut. Regelui călare, câţiva comandanţi militari pedeştri îi închină drapele. Printre ele, ochiul ager al lui Nicolae Iorga a descifrat şi un steag moldovenesc. În interpretarea istoricului interbelic, acesta ar fi semnul unei minciuni istorice: o referire la pretinsa victorie maghiară a lui Matia în lupta de la Baia, în 1467.
Folosindu-se de acest argument, în ultima vreme presa naţionalistă română şi câţiva exponenţi ai politicii de extremă dreaptă inflamează spiritele. Deşi cred că ideologizarea spaţiului public şi a ambianţei urbanistice ar trebui diminuate în viitor, există argumente pentru care eu aş lăsa statuia aşa cum este. În primul rând, desigur, aş invoca motivaţia estetică, referitoare la faptul că o operă de artă nu trebuie stricată prin intervenţii şi adaosuri străine de concepţia care a generat-o.
Aşa a făcut-o sculptorul, aşa a reflectat personalitatea regelui cu deschideri renascentiste: într-o ipostază „clasică”, ecvestră, înconjurat de lideri militari subordonaţi lui… Nimic nu spune însă că steagul închinat al Moldovei s-ar referi la bătălia din 1467. Mai târziu, cum se ştie, Ştefan cel Mare a acceptat vasalitatea faţă de Matia Corvin, şi tocmai aceasta este ideea pe care cred că o surprinde – simbolic – monumentul în chestiunea relaţiilor ungaro-moldoveneşti. Ar fi vorba, deci, nu de trimiterea la un eveniment din prima parte a domniei ştefaniene, ci la o realitate relaţională şi politică dintre Ungaria şi Moldova în a doua parte a guvernării lui Ştefan.
Argumentele mele ţin, deci, de respectul faţă de concepţia artistică a autorului, de valoarea estetică a monumentului (dreptul la integritate, prin evitarea ciuntirilor sau a „completărilor”) şi interpretarea mai puţin pozitivistă, mai degrabă în cheie simbolică, a prezenţei acelui drapel în contextul dat, ca etalare a vasalităţii Moldovei ştefaniene faţă de regele Matia într-un moment ulterior ciocnirii de la Baia dintre cele două oştiri.
Pentru a îndrepta pretinsa eroare istorică, municipalitatea interbelică românească a dispus, totuşi, pe soclul statuii o inscripţie cu un text semnat de N. Iorga, menit să aducă lămuriri istorice socotite indispensabile. La cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria horthystă, în 1940, inscripţia a fost înlăturată. Faptul este de înţeles în contextul preocupărilor dictatorilor naţionalişti obsedaţi de monumente şi, mai general, a propagandei. În al doilea rând, pentru că marele istoric român interbelic a fost, el însuşi, un naţionalist şovin (culmea, debutând în viaţa publică printr-o manifestaţie împotriva unei trupe de teatru care juca la Bucureşti în… franceză!) şi antisemit (după cum o indică orientarea publicisticii lui, dar şi alianţele lui politice cu A.C. Cuza etc.).
Cred, de asemenea, că judecarea acurateţii istorice a unei opere de artă este riscantă. De aceea, de pildă, înlocuirea statuii – visată de impenitentul Gheorghe Funar – cu Columna lui Traian (altă operă de artă) ar avea, în ce priveşte acurateţea istorică, rezultate similare.
Fireşte, unii învaţă despre trecut şi rezolvând rebus sau colecţionând timbre, nu doar din reprezentări statuare, dar cei care iubesc istoria cu adevărat fac mult mai bine dacă citesc o carte specializată. Altminteri, facerea lumii în versiunea lui Constantin Brâncuşi are mai degrabă aspectul unui ou, pretându-se la o interpretare simbolică, nu la o descifrare literală.
Avem nevoie de o viaţă normală, nepoluată; la propriu şi la figurat. Cred că în actuala etapă educaţia patriotică o facem iubind ce e frumos, încurajând valoarea şi respectând codul etic universal.
Revenind la statuia care ocupă centrul oraşului, ea a devenit de mult timp un simbol al Clujului. E un exemplu admirabil de aplicare a principiilor esteticii realismului figurativ şi un grup statuar care impune. Îmi plac fizionomiile, atitudinile grupului, impresia de ansamblu. Dacă am face cu ea ca şi cu Hotelul Continental, care se dărâmă, sau cu casa cu bolţi gotice de pe Bulevardul Eroilor, dărâmată pentru că ÎPS Bartolomeu voia să flancheze – polemic – Biserica Greco-Catolică ce a trebuit restituită (altă guerilla urbană, fratricidă), curând tot centrul oraşului de pe Someş ar cădea în derizoriu. Şi aşa, atracţia mall-urilor şi afluxul de maşini, circulaţia intensă (trebuia demult făcut acolo un spaţiu pur pietonal, ca la München, de pildă) videază tot mai mult de interes, poluează şi face nefrecventabil centrul istoric al urbei.
Pe de altă parte, scuarul cu biserica romano-catolică Sf. Mihail nu este la fel de central ca odinioară. Au apărut pieţe mult mai frecventate (cea a Muzeului, de pildă, redată turismului şi populaţiei obişnuite), şi e bine aşa. O metropolă, cum se pretinde Clujul în Ardeal, nu seamănă cu un sătuc, dominat de o unică piaţă centrală şi un singur turn ecleziastic, nu? În orice caz, nu unul dominat de fantasmele trecutului şi diverse fundamentalisme ce se pretind expresii democratice ale interesului pentru cultură.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
