Era și timpul, era și cazul: după un sfert de veac de tergiversări, vârfurile României își pun problema unui proiect de țară. Au mai adus, unii dintre ei, vorba despre așa ceva, dar despre câte nu se vorbește în treacăt pentru a se uita cu totul în secunda următoare? S-ar zice că, în fine, este un moment bun pentru elabora-rea unui proiect de țară. Să fiu bine înțeles: nu un proiect despre cum să inventăm o țară, ci un text bine articulat, programatic, despre ce proiect are țara noastră. Pentru cine nu știe – fiindcă se tot vorbește, de la o vreme, ba despre „țara noastră“ și „țara lor“ – că aici mă refer la România; sau, dacă se preferă, la toate Româniile care compun, pot compune și au compus România.
Constat însă că numai eu înțeleg ce spuneam mai sus. Pentru premierul Dacian Cioloș, proiectul de țară presupune „o abordare generală legat de ceea ce-şi propune România pentru anii următori, ceea ce va defini România, ce vrea România să dezvolte şi cum vrea să fie percepută în Uniunea Europeană. Şi acest proiect de ţară va avea şi o componentă economică“. Frumos! Dar provizoriu („ce-şi propune România pentru anii următori“?!) și limitat („ce vrea România să dezvolte şi cum vrea să fie percepută în Uniunea Europeană“).
În mintea mea, asemenea îngrădiri, odată luată decizia elaborării proiectului de țară al României, asigură falimentul inițiativei, eșecul ei clar. Cum adică „pentru anii următori“? Și pe urmă? Ce, lucrăm cu Românii cincinale? Sau reelaborăm pro-iectul din zece în zece ani? Din cincizeci în cincizeci? Părinții fondatori ai Statelor Unite – că tot s-a celebrat de curând ziua lor națională – au elaborat constituția americană „pentru următorii ani“? Las deoparte că, la ei, însăși constituția (aceeași de la 1784 până astăzi) este chiar proiectul de țară. Sigur că împreună cu alte câteva documente programatice, de la doctrina Monroe („America e a americanilor“) până la cele paisprezece puncte care au reorganizat lumea la sfârșitul primului război mondial. Dar, în esență, constituția lor este chintesența proiectului lor de țară, acolo au spus esențialul despre ce pot fi, ce vor și chiar ce trebuie să fie SUA și americanii.
Și numai în UE?! Dar în raport cu restul lumii? Cu ce identitate și cu ce statut se poate înfățișa România – un stat destul de tânăr și insuficient de cunoscut în articulațiile sale chintesențiale – în oglindă și în ochii restului lumii? Este România angrenată doar în UE? Dar parteneriatul strategic cu SUA? Dar poziționarea ei în NATO? Dar prezența ei în ONU și în toate celelalte organisme trans-, supra- și internaționale?
Și pe urmă: doar componenta economică? Adică tocmai ceea ce funcționează mai mult la cheremul fluctuațiilor financiare, al piețelor și al investițiilor din afară? Oare la ce se gândea premierul Cioloș pomenind, rapsodic, numai două dimensiuni ale posibilului nostru proiect de țară: cea a integrării europene și cea economică?
Planul este – ca de obicei, dar parcă și mai aiurea – limitat la ceea ce înțeleg politicienii prin națiune: la politicieni. Căci, zice dl Cioloș: „Proiec-tul acesta de ţară coordonat de domnul preşedinte (…) va implica şi partidele politice şi alte instituţii cu rol în acest proces de gândire“. Care instituții? Prin cine mai vorbește națiunea, articulat, coerent, inteligent și imaginativ, astfel încât să poată cuprinde într-o sinteză atât trecutul, cât și viitorul statului nostru, alături de prezent? Nimeni nu pare să se gândească la vreo dezbatere națională, și nici la modalitățile cele mai potrivite de a da relevanță unei asemenea inițiative?
Eu propun de pe acum ca necesare și obligatorii sesiunile de discuții la temă din toate marile instituții ale culturii române, de la Academie, la Uniunea Scriitorilor, la asociațiile oamenilor de știință și, mai ales, la universități. Altminteri, România, care avea simbo-luri revoluționare, drapel și un chip feminin fără egal încă de pe când nici nu exista decât în planul idealității, care avea deja un „proiect“ de țară prin grația „Cântării României“ a lui Alecu Russo și care deținea un imn sacru dăruit de Eminescu („Ce-ți doresc eu ție…“), România, pe care însuși tânărul Cioran o vedea, riscând totul, cu o fervoare tragică amendabilă în parte, dar de reținut ca expresie a unui tip de vizionarism romantic, exacerbat și, din păcate, nedemocratic, România va rămâne pe mâna te miri căror oameni de treabă care vor scoate la iveală o fițuică pedestră, banală, lipsită de ethos-ul ce poate aduna în jurul unui document fundamental mulțimile de cetățeni care cred și acționează.
Va fi nevoie de mai mult decât de o obligație de serviciu și de un alt tip de elan decât cel pus în slujba programelor măsurabile cu șublerul. Un proiect de țară al României care să așeze în centrul lui scopul esențial – binele public al cetățenilor de astăzi și de mâine și din veac ai României, fericirea și împlinirea lor – nu poate fi scris oricum, în limba de lemn a vreunei administrații. Acolo, la masa de lucru, au de luat loc atât legislatorul crescut la școala latinei juridice și a logicii, cât și scriitorul cu verbul avântat și încărcat de transcendența ideatică, de tensiune și scăpărare a minții și a sufletului. Un proiect de țară al României care nu face din afirmarea spirituală și culturală a cetățenilor de la noi, de ieri, azi și mâine, un obiectiv crucial nu poate sta în picioare.
Aștept dar, împreună cu toți contemporanii mei cărora le pasă de direcția în care se îndreaptă țara noastră, invitații neformale la cea mai importantă dezbatere de la căderea comunismului; una care nu confundă scopurile cu mijloacele temporar aflate la îndemâna noastră, ci își făurește mijloacele în funcție de țintele sale. Altminteri, n-am făcut nimic…
