Europa și Turcia se confruntă cu teroarea islamică, în timp ce Statele Unite sunt concentrate pe spectacolul electoral. Liderul de la Casa Albă e preocupat, în mod special, de valoarea moștenirii sale politice, iar publicațiile americane au declanșat deja competiția pentru exclusivități, scene de culise și picanterii care umanizează rolul de șef al primeia dintre puterile mondiale.
Prestigioasa revistă The Atlantic își dedică ultimul număr analizei detaliate a Doctrinei Obama. Ea găzduiește un amplu dosar tematic, având ca punct de plecare o serie de interviuri luate de Jeffrey Goldberg președintelui SUA și consilierilor săi pe probleme de securitate și politică externă. Răspunsurile la întrebările privind diplomația actualei Administrații provoacă noi dezbateri. Goldberg însuși a fost asaltat de confrați cu întrebări referitoare la părerile exprimate de Obama în particular și la resorturile mai mult sau mai puțin cunoscute ale unora dintre deciziile sale. Comentariile și replicile încrucișate nu sunt decât la început. Opiniile despre Rusia, China, Irak (și Orientul Mijlociu în ansamblu) sunt întoarse pe toate fețele, ca și certitudinile, îndoielile, de-zamăgirile președintelui sau teama sa de a nu fi atras în capcane.
Obama și-a propus să-și dedice ultima parte a președinției “pentru a spune poporului american adevărul” și a-l ajuta să-și structureze astfel o opinie favorabilă despre cei opt ani ai Administrației sale. El și-a construit un portret de lider care vede lumea altfel decât alții și care își permite să nu facă nimic acolo unde crede că nu e de făcut, impunând, totodată, schimbări de direcție pe care nimeni altcineva nu și le-ar fi putut asuma în Washington D.C. “Să nu faci tâmpenii”, aceasta este deviza sa în materie de chestiuni internaționale, justificată prin convingerea că mai bine să nu te implici decât să te avânți în războaie ca George Bush junior.
Încă din prima campanie electorală, promisiunea retragerii din Irak și Afganistan câștigase simpatia alegătorilor obosiți de război. Puțină lume se aștepta însă ca noul lider să-i înfrunte și pe democrați, și pe republicani, pentru a impune pivotarea Asiei, re-angajarea Iranului sau non-intervenția militară în Siria. Când Obama a întrerupt un discurs al premierului israelian, spunându-i: “Bibi, oi fi eu un afro-american, dar am fost ales președinte și trăiesc la Casa Albă, înțeleg tot ce spui, chiar dacă tu crezi că nu înțeleg”, el acționa ca un agent al schimbării, decis să nu ia lecții de la mentorii republicanilor. Când și-a întrebat consilierii pe ce bază unele state sunt menținute pe lista dușmanilor SUA și altele pe lista prietenilor, anunța că nu va lua de bune vechile clasificări. Ca atare, politicile privind Pakistanul, Turcia, Iranul, China, Indonezia, Arabia Saudită și alte țări au fost regândite, deși mai ales resetarea dialogului cu Federația Rusă s-a bucurat de atenție din partea tuturor, fie ei critici sau admiratori ai președintelui.
Barack Obama și-a dorit ca Washingtonul să evite, pe cât posibil, Orientul Mijlociu și să lase Europa să se descurce de una singură, pentru ca SUA să se poată orienta spre Asia și America Centrală. Tocmai de aceea, din 2008 încoace, europenii (și într-o anume măsură unii arabi) au început să se teamă că schimbările pe care le trăiesc sunt planificate mai degrabă la Kremlin decât la Casa Albă.
Recenta vizită la Havana marchează nu doar o schimbare de paradigmă în istoria relațiilor SUA-Cuba, ci și un moment de referință pentru simbolistica politicii externe a liderului de la Casa Albă. Reconcilierea, pe care nici un alt președinte american n-a vrut sau n-a îndrăznit s-o inițieze din 1928 încoace, i-a reușit lui Obama cu mai puțin de un an înainte de a părăsi Biroul Oval. După Acordul cu Iranul, deplasarea în Cuba e un al doilea mare record al Administrației Obama. Alături de ele vor sta însă eșecurile din Libia și Siria, lipsa de reacție în cazul anexării Crimeii, accentuarea izolaționismului american și pierderea credibilității SUA în ochii multora dintre aliați. Întrucât principala lui grijă a fost să fie altfel de președinte decât George W. Bush, Obama a încălcat programatic principiul continuității în planul politicii externe, dezamăgind, în cele din urmă, multe capitale. Un recent sondaj de opinie arată că nici măcar în plan intern nu se bucură de o imagine prea bună, de vreme ce, într-un top al președinților, doar Nixon și Bush junior sunt considerați lideri mai răi decât el.
Cum îi vor fi judecate, peste 20 de ani, cele două mandate, ce confirmări vor primi deciziile diplomatice ale lui Barack Obama? Cât de justificate se vor dovedi reticențele, prudența și distanțarea de stilul belicos al predecesorului său republican? Ce beneficii aduce ideea că e preferabil ca SUA să aleagă calea non-acțiunii, acolo unde nu sunt în joc interesele sale vitale? Unii comentatori pun explicit în discuție dorința de dezangajare a SUA, plecând de la premisa că Orientul Mijlociu oferă trei produse de export – petrolul, terorismul și refugiații. Deși consideră că această zonă rămâne o sursă a problemelor, liderul american nu e convins că pericolul terorismului e unul foarte mare, nici că Statul Islamic ar fi principalul dușman al Statelor Unite. Obama crede că “Putin e un lider în declin”, dar acordă Rusiei statutul de putere regională și concede că interesele ei în Ucraina sunt de înțeles. El e de părere că “o Chină în criză ar fi o mai mare amenințare la adresa securității SUA decât o Chină puternică”. Mai mult, Obama afirmă că “succesul Chinei ar garanta îmbunătățirea ordinii mondiale”. Spiritele critice remarcă faptul că Putin, așa în declin cum pare, a manevrat lucrurile astfel încât Statele Unite să fie surprinse și când rușii au intrat cu trupe în Siria, și când s-au retras. Cât despre declarațiile referitoare la China, Jeffrey Goldberg sugerează că ele au fost făcute mai degrabă din politețe decât din convingere.
Barack Obama a venit la putere promițând speranță și schimbare. Între timp, el însuși pare să-și fi pierdut în mare parte speranțele, chiar dacă deciziile pe care le-a luat au produs schimbări dramatice, lăsând în urmă o cu totul altă Americă decât cea de acum opt ani și o scenă globală mai plină de conflicte ca oricând. În vara lui 2008, în prima sa vizită la Berlin, liderul american era optimist cu privire la evoluțiile din zona arabă. Un an mai târziu, la Cairo, s-a încumetat să lanseze ideea resetării relațiilor dintre SUA și lumea arabă. În acest scop, n-a ezitat să lase Israelul în afara traseului ales pentru prima sa vizită în Orientul Mijlociu. Chiar și în 2011 Obama mai spera că pacificarea zonei e posibilă. Era anul în care se aștepta ca Bashar al-Assad să fie debarcat de la putere după modelul debarcării omologului său egiptean.
Pe atunci, președintele SUA miza, pe de o parte, pe ideea că Israelul ar putea implementa soluția celor două state, care să-i protejeze securitatea, garantând dezvoltarea Palestinei, și, pe de altă parte, pe capacitatea Turciei de a armoniza interesele taberelor islamiste (radicale și moderate). Idealismul propriei sale strategii i-a motivat iritările față de președintele Erdogan și de premierul Netanyahu, deși, în jocul regional, intervențiile Franței și ale Rusiei ar fi trebuit din start luate în calcul. Din perspectiva lui Jeffrey Goldberg, faptul că operațiunea militară a SUA în Libia, pregătită cu atâta minuțiozitae în 2011, a lăsat în urmă un dezastru l-ar fi transformat pe Obama într-un fatalist. Mai în glumă, mai în serios, președintele a ajuns la concluzia că „în Orientul Mijlociu ar fi nevoie de câțiva autocrați inteligenți”. Între timp, el a reușit să deterioreze parteneriatul Washingtonului cu Arabia Saudită, să intrige Iordania, să provoace apropierea Israelului de Moscova și să înfurie Turcia. În plus, ca filosofie diplomatică, șeful Casei Albe pare să fi preluat de la liderii chinezi opțiunea “răbdării strategice”, a “distanțării” și a “intereselor vitale”, deși recunoaște că o admiră pe Angela Merkel.
În mod paradoxal, Barack Obama lasă moștenire Americii mai degrabă radicalismul populist înfricoșător întruchipat de Donald Trump, decât viziunea internațională a doamnei Clinton, despre care spunea ironic, prin 2013, că “se crede o Golda Meir”.
Aceste opinii aparțin autoarei și nu implică responsabilitatea MAE.
