Instanța a decis ca viceguvernatorul BNR, Bogdan Olteanu, să fie cercetat în stare de arest la domiciliu pentru că ar fi cerut (și ar fi primit) mită un mi-lion sau chiar două milioane de euro ca să rezolve ceva interese.
Sunt vreo trei magazine în centrul satului topit de căldură, dar numai în fața celui ținut de doamna Melania e ceva lume: câțiva bărbați în șlapi și pantaloni scurți și cu tricouri colorate ridicate peste burți, câțiva copii cu înghețate pe băț și doi orășeni care cară spre mașină un sac mare cu uruială pentru păsări. Bărbații beau bere la PET și fumează vârtos.
– Cât a luat ăla șpagă, unu sau două milioane? Bărbatul masiv și bronzat golește jumătate de PET dintr-o suflare.
– Unii zic că două milioane, că i-a dat și lui Tăriceanu, zice unul mai mărunt și negricios. Tataie, strigă el către unul în vârstă, singurul care poartă o cămașă cu mânecă scurtă, cât a luat ăla șpagă de la Vîntu?
– De unde să știe tataie, mă, Vasile, cât a luat golanu’ ăla cu figuri de domn pe el?
– Tataie a lucrat unde a lucrat, a trecut în rezervă, nu a ieșit la pensie, clipește mărunțelul repede din ochi. Știe cum se pune problema.
Tataie nu răspunde, bea cu înghițituri mici din berea lui ieftină, scoate o țigară din pachetul pe care îl ține în buzunarul de la piept al cămășii obosite de soare și de atâta spălat și aruncă apoi pachetul către mărunțel. Pachetul roșu trece de la unul la altul și revine, mai ușor, în buzunarul de la cămașă.
– Bă, zice voinicul, eu mai iau o bere. Mai vrei careva? O trec la mine, mai spune omul.
Stau la magazinul de alături, singur, cu patronul. Am făcut ceva cumpărături și m-am oprit în prag, la umbră.
– Ce înseamnă „o trec la mine“?, întreb.
– Că ia pe caiet și o să plătească el, răspunde omul. Eu nu mai dau pe caiet, că e lumea neserioasă și mă întârzie prea mult. Doar doamna Melania mai dă, dar nu pe termen lung, că scoate bon și pune banii de la ea. Eu nu am bani ca să pun, iar dacă vine controlul mă amendează cât nu face.
– Păi, și mai merge să ții magazinul?, întreb.
– Merge pe dracu’ să îi ia de hoți. Mă chinui, ce să fac?!…
Bărbatul masiv iese cu un braț de „sticle de plastic“ strânse la piept. Tricoul e ud leoarcă.
– Dă, bre, berea aia mai repede că o încălzești. Nu-i destulă căldură afară… Berea se împarte și PET-urile se deschid cu repeziciune.
– Tataie, zi, bre, matale, care e treaba cu viceguvernatoru’ ăsta. A pus laba sau nu?
Tataie simte suspansul. Soarbe din bere, mai aprinde o țigare, trage un fum…
– Bă, toți fură, că așa sunt învățați. Care ajunge sus, hop, bagă mâna. Instrucție de combinatori.
– Da’ Tăriceanu a luat?
– Da’ tu ce crezi, bă, că ăla vine să bea pe caiet, la noi la țară? Tu nu te uiți la televizor? Ăștia sunt oameni cu ștaif, mă, se îmbracă frumos, vorbesc frumos.
– Povestitori, nu-i așa, tataie?, îl iscodește mărunțelul pe bătrân.
– Mari povestitori, mă, băiete, mă. Pe care îl asculți, îți vine să crezi că o să trăiești bine, cum zice marinaru’. Ce, mă, trăiești bine? Și câtă vreme a trecut de când a zis chestia aia?!…
– Lasă, bre, că a zis una tare și s-a dovedit că așa e, zice mătăhălosul.
– Care-a zis, bă, ceva adevărat? Ce-a zis marinaru’?
– Bă, a zis că iarna nu-i ca vara! Și uite ce dreptate a avut.
Lumea începe să râdă, mi-aduc aminte de Poiana lui Iocan din Moromeții. Se înserează, se aprind becurile de pe stâlpi, rând pe rând, oamenii o iau din loc, au lăsat PET-urile goale de bere înșirate sub vitrina magazinului și mucuri de țigară stinse pe tot locul – pe iarbă, pe aleea de beton din fața ușii.
Doamna Melania strânge PET-urile și apoi iese să măture. Adună cu mâna hârtiile de la înghețată. Varsă fărașul plin de mucuri de țigară într-o pungă și apoi face nod, ca să nu se verse. Înăuntru, adună marfa dată pe caiet din dreptul fiecărui nume și o trece pe curat, pe o pagină nouă. Unii sunt mai demult acolo, alții sunt mai noi. Face un fel de tabel cu pixul, scoate calculatorul și adună. Bagă apoi caietul într-un sertar, sub tejghea, iese și pune două lacăte pe ușa de fier și sticlă, cu gratii ca la vitrină, și pleacă acasă. Acasă înseamnă în spatele magazinului, care e parte a curții. Poate intra și prin curte, mai are o ușă, dar când încuie, pune lacătele prin față.
Casa e mică, trei camere, o bucătărie înăuntru și o bucătărie de vară. Are baie, și-a făcut când s-a mutat în sat, a fost contabilă la București și nu e învățată cu WC-ul în curte. Ține
deschis de la opt dimineața la opt seara. Are pe acoperiș o antenă parabolică. Mă întreabă dacă am văzut casa în care e condamnat să locuiască o lună Bogdan Olteanu…
O întreb dacă data viitoare când vin la țară și nu am bani îmi va da și mie pe caiet. Zâmbește. Vă dau, zice, că am încredere. Dar ce vă veni?, m-a întrebat. Mă gândesc la marele viceguvernator și la toți cei asemenea lui. E plină viața de povestitori, zic, îi găsești peste tot. Și cum îți dai seama?, întreabă ea. Sunt îmbrăcați frumos și goi pe dinăuntru, răspund.
Satul se culcă încet sub seninul prăfos. Noapte bună. O iau din loc întrebându-mă dacă toate acestea sunt reale sau sunt plăsmuiri ale verii nedrept de fierbinți.