Transferul presedintiei rotative a Uniunii Europene de la Franta la Cehia a venit intr-un moment prost si a pus Uniunea intr-o postura de doua ori jenanta. Prima data din cauza temperamentului expansiv al presedintelui francez Nicolas Sarkozy, a doua oara din cauza incurcaturilor din politica interna a Cehiei. Sarkozy a adorat rolul de lider al Europei si a investit prestigiu personal si greutate politica intr-o functie de care se desparte cu greu. E vizibil acest lucru in implicarea sa in criza din Gaza. Nu e limpede in numele cui vorbeste acolo, in numele Frantei, in numele UE? Oricum, aplombul sau pune in umbra Cehia, o tara care a facut si ea din exercitarea presedintiei UE o chestiune de orgoliu national. Un episod ridicol a fost contradictia in declaratii dintre presedintia ceha, care considera incursiunea terestra in Gaza ca o actiune defensiva, si declaratia lui Sarkozy, care o condamna.
Cehia exprimase pozitia morala si decenta: nu poti sa ceri Israelului sa inceteze operatiunile militare inainte de a obtine garantii ca zecile de rachete care ii ameninta trei sferturi de milion de cetateni se vor opri. Dar moralitatea si decenta ceha ii incurcau planurile lui Sarkozy, care practica un amestec de confuzie morala si real politik: are nevoie sa fie considerat echidistant si de palestinieni, si de israelieni pentru a avea o sansa ca mediator. Ramane obiectia de principiu daca este legitim sa presezi Israelul sa inceteze operatiunile inainte de a obtine un avantaj pe teren impotriva celor care arunca cu rachete, echivaland astfel in plan moral o organizatie care tinteste civili (Hamas) cu un stat care se apara incercand sa limiteze pierderile civile. Dar dincolo de efectele concrete ale implicarii duo-ului Sarkozy-Cehia, in Gaza ramane faptul ca UE nu doar ca a avut doua voci, ci, mai rau, ca aceste voci s-au contrazis.
A doua problema a transferului atributiilor de la Franta la Cehia tine de politica interna de la Praga. Presedintele ceh, Vaclav Klaus, este o figura emblematica a tranzitiei de acolo, parintele reformelor economice care au plasat tara in postura de campion al regiunii. Klaus este un conservator pro-piata clasic, pe linia Reagan-Thatcher. Este un eurosceptic indarjit, considerand UE un organism prea birocratic, cu tendinte paternaliste, mergand chiar pana la comparatii cu fostele state comuniste. Luna trecuta a avut o intalnire cu un grup de europarlamentari, intre care fostul lider al studentilor radicali francezi Daniel Cohn-Bendit, care i-a oferit un steag al UE si l-a somat sa semneze actul de ratificare a Tratatului de la Lisabona. Dupa intalnire, Klaus s-a plans ca a fost tratat ca pe vremea comunistilor.
Presedintele ceh are un rol mai degraba ceremonial, iar presedintia UE va fi exercitata in fapt de premierul Mirek Topolanek, un adversar politic care e si mult mai entuziast de apartenenta tarii la UE. Astfel, Cehia repeta intrucatva experienta poloneza, cu un presedinte ostil Uniunii si un prim-ministru favorabil. Numai ca totul e mult mai vizibil pentru ca vorbim de tara care detine presedintia rotativa. Premierul Topolanek se chinuie sa il tina pe Klaus cat mai putin vizibil in urmatoarele sase luni si se fac deja bancuri pe seama faptului ca i-a programat doar vreo doua interventii la Bruxelles, in medii neinteresante. Cu toate acestea, e clar ca mandatul Cehiei nu se poate compara cu experienta hiperagitatului Sarkozy.
Pe de alta parte, tratamentul arogant al presei europene si al politicienilor de la Bruxelles fata de Klaus, doar pentru ca nu se caleaza pe opiniile majoritare, fac din acesta un erou al curentului eurosceptic, ziarele britanice acordandu-i deja editoriale lungi, iar tabara irlandeza care a castigat referendumul privind Tratatul de la Lisabona il vede ca pe un erou victimizat de corectitudinea politica de la Bruxelles.
Una peste alta, atat Gaza, cat si incurcaturile de la Praga arata inca o data cat de necesar ar fi fost acel presedinte permanent al Consiliului UE (asa-numitul presedinte al UE) care era instituit prin Tratatul de la Lisabona. si, mai ales, necesitatea ca functia sa fie acordata unui politician de mare anvergura. Inainte ca irlandezii sa opreasca procesul de ratificare, Sarkozy il propusese pentru functie pe Tony Blair. Intre timp, problema nu mai e de actualitate pana se ajunge la o solutie de salvare a Tratatului, iar candidatura lui Blair pare sa fi murit oricum.
Sarkozy insusi incearca sa joace in continuare rolul de presedinte al UE, dar lumea se intreaba daca e doar din inertie sau o va tine tot asa, ignorand faptul ca intre timp a redevenit doar presedintele Frantei. Istoria UE arata ca de multe ori designul institutional a capatat o forma sau alta, in functie de greutatea politica a celui care se afla in fruntea unui organism. Comisia Europeana a fost o institutie puternica atunci cand presedintele sau avea si greutate politica. Nici un alt candidat la postul de "presedinte UE" dintre cei vehiculati nu se ridica la nivelul lui Tony Blair, care ar fi avut cu totul alt rol acum in Gaza. Din pacate, UE a pierdut inca o oportunitate sa joace un rol ca actor institutional, iar prestigiul Europei depinde de sarmul, voluntarismul si aplombul lui Nicolas Sarkozy.
