Pentru Jurgen Habermas, cel mai prestigios filosof german în viață, în cea mai recentă carte a lui, „Despre Constituția europeană“ (Zur Verfassung Europas), Europa trebuie de urgență să se reinventeze, dacă nu vrea să dispară.
El crede că pe 22 iulie 2011 cancelara Germaniei, Angela Merkel, și președintele francez, Nicolas Sarkozy, au convenit asupra unui compromis vag între liberalismul economic german și etatismul francez. Există însă o serie de indicii, susține filosoful, că ambii lideri doresc să transforme federalismul executiv presupus de Tratatul de la Lisabona într-o supremație interguvernamentală a Consiliului Europei. Modul în care acesta conduce, crede Habermas, contrazice spiritul tratatului menționat.
În acest context, gânditorul socotește că sistemul pus la cale de tandemul Merkel-Sarkozy în timpul crizei economice se configurează ca o „postdemocrație“. Trăsăturile cele mai vizibile ale acesteia sunt influența aproape nulă a Parlamentului European asupra deciziilor UE, poziția ciudată, suspendată, a Comisiei Europene, care nu își asumă responsabilitatea pentru ce face, iar Consiliul Europei, care a primit un rol central în Tratatul de la Lisabona, îi pare o „anomalie“, văzând în el un „corp guvernamental care se angajează în politică fără a fi autorizat să o facă“.
Tot acum, Europa îi apare ca o însumare de state teleghidate de piețe, UE exercitând o influență masivă asupra formării de noi guverne în Italia și în Grecia, ceea ce iubea el la Europa fiind astfel răsturnat cu capul în jos.
Pe scurt, Europa ca proiect democrat pare amenințată de retușuri de traseu, pricinuite de conjuncturi și de voluntarismele unor lideri, iar rezultatul ar fi o lăsare în urmă a democrației și o tot mai accentuată îndepărtare de ea. Ceea ce a rezultat este, după descrierea habermasiană, un ansamblu modelat de nucleul dur franco-german, pe jumătate statalist, pe jumătate economic liberal, ceea ce instituie, pe de o parte, pentru „locomotivă“ un regim de pivot, iar pentru „vagoanele“ care o urmează rosturi adaptative și mai mult sau mai puțin obediente. Pe de altă parte, formulele alternative, tot democratic legitime, precum cea democrat-creștină ori cea socialistă, să zicem, devin mai marginale și intră într-un fel de rol diminuat, ceea ce nu poate face bine unei Europe nu doar cu mai multe viteze, ci și cu soluții și căi alternative de configurare a propriei identități și a politicilor sale.
Sub raport instituțional, Uniunea Europeană pare să stea la fel de precar, în acest moment, dacă este să se accepte critica habermasiană. Instituțiile centrale ale UE sunt, în interpretarea lui, ori slăbite de vitalitate, ori rău așezate pentru a conta cu adevărat. Dacă până și Tratatul de la Lisabona propunea o proeminență instituțională pe seama Consiliului Europei, instituind un dezechilibru în raport cu celelalte organisme centrale ale UE, depășirea de către Consiliu a atribuțiilor conferite (oricum exagerate) nu poate stârni decât scepticism.
Poți să fii sau nu de acord cu Jurgen Habermas, socotind că evoluțiile imprevizibile în plan internațional – cele politice și cele economice deopotrivă, reactivitatea mai ridicată a unor țări în raport cu altele – au impus anumite balansuri ale procesului de permanentă configurare și reconfigurare europeană. Dar nu se poate nega că observațiile lui punctuale, cele referitoare la activitatea instituțiilor comunitare sau la pactul Merkel-Sarkozy, de exemplu, sunt întemeiate.
Curios este că, în consens cu filosoful german evocat de jurnalistul Georg Diez, în Der Spiegel, vin și unele dintre afirmațiile lui Edward Snowden. Vorbind despre măsurile luate de marile entități politice de pe scena internațională și de acțiunile lor menite, conform declarațiilor oficiale, să întărească securitatea colectivă și individuală în lupta cu terorismul, el opinează că: „Este vorba de manipulare diplomatică, spionaj economic și control social. Este vorba de putere și nu există nicio îndoială că supravegherea în masă sporește puterea guvernului“. Aceeași critică, așadar, la adresa lipsei de transparență, a elitismului, a deciziilor convergente de îngustare a drepturilor și libertăților cetățenești, de depășire a atribuțiilor și de modificare „postdemocratică“ a regulilor jocului la care se referă și Habermas.
Și, pentru a nu lăsa evoluțiile românești în afara discuțiilor, iată ce spune, la noi, Alina Bica: „Serviciile secrete s-au infiltrat în instanțe, deci nu mă pot baza pe un judecător care să-mi dea șansa unei audieri corecte și care să judece dosarul meu independent“. Temerile ei aduc în atenție o subminare a separării puterilor prin deturnarea partizană a actului de justiție prin manipularea serviciilor secrete; aceeași dinamică a deghizărilor în forme democratice a unor tendințe deloc democratice.
Suntem, astfel, aliniați la tendințele internaționale și europene, dar nu în beneficiul cetățeanului, al națiunilor, al europenității sau al civilizației occidentale. Asemenea glisări în afara cadrelor statuate de câteva secole și verificate printr-o bogată experiență istorică, atât în bine, cât și în rău, nu conferă actualității prea multă speranță în ameliorarea lucrurilor. Mai curând ea pare să întoarcă îndărăt, la dinamici instituționale care au limitat democrația, aducându-i prejudicii de generații. Inventarea unor „deviaționisme“ de stânga sau de dreapta, transplantul în Europa – sau numai în România – al mccarthyismului, ca practici, nu ca simple acuzații în spațiul public, nu pot face bine spațiului public european și românesc.
Dacă România, ca parte a Europei unite, și Europa comunitară însăși vor ajunge, din nepriceperea liderilor de a acționa democratic sau dintr-o paranoia a inovării democrației, să îngăduie ca justiția să se întemeieze pe acțiunea serviciilor de spionaj în propriul perimetru statal și să camufleze lipsa lor de performanță în gestionarea afacerilor publice prin acuze improprii și nedovedite de trădare sau prin utilizarea unor tehnici necinstite de investigare orientate spre compromiterea criticilor și a adversarilor politici, postdemocrația noastră va semăna până la identitate cu un colaps al democrației.
