Cine şi-ar fi imaginat în 1990 că, iată, după aproape un sfert de secol, noţiuni precum statul de drept, independenţa justiţiei sau a media, însăşi democraţia, vor ajunge să fie puse din nou în discuţie şi să trezească atât de puţine conştiinţe?
În 1781, Ecaterina cea Mare îşi făcea un bilanţ al realizărilor din cei 20 de ani de domnie: provincii rânduite potrivit noii formule de organizare – 29, oraşe construite – 44, tratate încheiate – 30, victorii în luptă – 78, edicte importante – 88, edicte pentru despovărarea populaţiei – 123. Printre ele, redactarea Nakaz-ului, Instrucţiune în vederea elaborării unui Cod al legilor. În fruntea Academiei de Arte pune o femeie, Daşkova, contesă cultă şi umblată prin Europa, aboleşte pedeapsa cu moartea, organizează Stările generale şi Casa Educaţiei, unde erau primite odrasle de iobagi, iar proastele maniere la masă erau pedepsite cu recitarea a trei versuri din Telemachida. La moartea ei, nemţoaică autocrată cu vederi liberale şi o concupiscenţă care a făcut şi ea istorie, lasă o Rusie aşezată pe drumul modernizării. De la moartea lui Ceauşescu au trecut 24 de ani, care e pomelnicul României? Când tragem linie, ce rămâne? Ce lasă în urmă conducătorii ţării? Răspunsul sună neaşteptat de prost, în special în raport cu marile aşteptări postrevoluţionare şi cu traseul ţărilor din fostul bloc comunist.
