Democratia noastra nu se simte prea bine. Sa fie o consolare ca si alte tari est-europene au asemenea probleme? Sunt comparabile incercarile prin care trec democratiile est-europene de azi cu timpurile de serioasa incercare din interbelic? Diferenta dintre timpurile de azi si cele interbelice este mai ales una de context international. Atunci, democratia consolidata era o exceptie globala si in spatiul a cativa ani s-au prabusit aproape toate regimurile constitutionale europene. Azi, desi avem in toata Europa Centrala un sindrom politic similar (format din majoritati parlamentare slabe, coalitii ineficiente, radicalizare pe axa stanga-dreapta si populism radical prezent la guvernare sau in crestere de popularitate), situatia nu mai e asa dramatica. Trecand in revista toate aceste simptome, gasim, adevarat, o slaba degradare a democratiei masurate de Freedom House (dar reala – Polonia a fost degradata de 4 ori de FH dupa intrarea in Uniunea Europeana). Mai mult, vorbim de tari cu institutii diferite (cehii au republica parlamentara), sisteme electorale diferite (ungurii au uninominal mixt), iar problemele noastre sunt foarte similare in ciuda acestui fapt.
si asta ne duce la intrebarea fundamentala, cat din problemele acestea se pot rezolva prin reforma institutiilor? Cu alte cuvinte, o Constitutie desteapta rezolva neaparat o politica proasta? Unii cred ca dintr-o Constitutie buna nu poate decat sa se nasca un popor bun. Parintele eliberarii Americii Latine, Simon Bolivar, adresandu-se adunarii constitutionale de la Angostura, afirma ca "mai ales pentru ca nici o forma de guvernare nu este atat de slaba ca democratia, cadrul ei trebuie sa fie mai ferm… sau vom avea de-a face cu o societate neguvernabila, anarhica si tumultuoasa". Aceasta iluzie a facut din America Latina continentul cu cea mai lunga tranzitie spre democratie, desi Constitutii lungi si generoase copiasera din cele mai avansate tari ale lumii cele mai desavarsite institutii.
In anul 1938, cand mai toate noile regimuri constitutionale europene fondate dupa primul razboi se prabusisera (Italia, Germania, Austria, Polonia, Regatul Iugoslav, Romania, Bulgaria, Grecia etc.), secretarul general al Institutului de Drept Comparat al Universitatii din Paris, B. Mirkine-Guetzevich, scria ca macar una dintre cauzele acestui esec tinea de stiinta politica: constructia defectuoasa a raporturilor dintre puterea legislativa si puterea executiva in noile Constitutii si tendinta aproape a tuturor regimurilor "revolutionare" (rezultate in urma miscarilor antiimperialiste din 1917-1918) de a stabili prioritatea absoluta a puterii legislative, din mefienta fata de vechile executive, cele imperiale si dictatoriale. "S-au gandit mai mult la abuzurile din trecut decat la Constitutia de maine", se lamenta autorul nostru (Paris, Delagrave, pag. 45), aratand cum institutia motiunii de cenzura, iresponsabil folosita, si in general dreptul acordat Parlamentului de a tranti executivele, a generat instabilitate guvernamentala cronica, ceea ce a impiedicat consolidarea acestor democratii si a deschis drumul dictatorilor. Dar acelasi drept exista si in Franta, care a rezistat. Iar in Europa de Est, monarhii, si nu adunarile parlamentare, au purtat o vina considerabila pentru instabilitatea guvernamentala, pentru ca ei aveau dreptul sa cheme noi alegeri, si de regula faceau asta dupa ce trimiteau guvernul rezultat din sufragiu acasa si numeau un altul care sa le organizeze (in favoarea sa). In cincisprezece ani de vot universal (fara femei), tara noastra a avut circa 18 guverne, fara a numara si remanierile, si doar doua randuri de alegeri care ar putea fi calificate ca fiind pe aproape de ceea ce numim azi partial libere. Albania, care a avut cel mai scurt regim constitutional interbelic, doar de vreo 8 ani, a avut vreo zece guverne in acel interval, iar Constitutia autoinscaunatului Zogu, care a pus capat democratiei, va asigur ca e cea mai buna din Europa interbelica. La capitolul libertatea practicii religioase o recomand si azi oricui isi face un stat nou si nu stie cum sa acomodeze diferite confesiuni. Problema e doar cu un mic articol, care spune explicit ca Albania este condusa ereditar de regele Zogu, din vechea familie aristocratica Zogu.
Daca nu vrem sa facem si noi ca el, adica sa scriem un articol constitutional care sa spuna ca toti politicienii trebuie sa fie cinstiti si tot romanul sa prospere si pe urma sa asteptam sa se intample, ne intrebam daca pe plan constitutional avem ceva de facut. Da, trebuie sa lucram la un consens intre partide asupra unor modificari care sa rezolve portitele pentru abuzuri. Toata lumea stie ca Anglia nu are Constitutie, dar in orice biblioteca veti gasi volume de sute de pagini de texte constitutionale englezesti, care reglementeaza in detaliu investirea si demiterea guvernelor sau ministrilor, pentru a nu lasa loc la interpretari. Nu lucrurile mari, ci asemenea lucruri trebuie sa reglementam noi astfel incat sa limitam abuzurile pe care actorii nostri fara scrupule le practica si le vor practica ori de cate ori au latitudinea legala. Daca exista amatori care vor sa faca ceva util, sa documenteze cu minutie cum au loc schimbarile de guvern, alegerile anticipate, numirile si destituirile de cabinete si ministri in tari cu sisteme politice comparabile din Vestul Europei (de exemplu Austria). Cu acest set de solutii propun sa mergem la viitorul Parlament, sa incercam sa negociem cateva carpeli prin puncte esentiale, lasand deoparte subiectele cu majuscule (Prezidentialism versus Parlamentarism, sau Noua Republica versus Vechea Monarhie, unde nu vom avea niciodata consens). Asta are rost, altceva nu.
Alina Mungiu-Pippidi este presedinte SAR (www.sar.org.ro) si profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
