Încetul cu încetul – însă nu chiar atât de încet – România a devenit o ţară gospodărită cotidian de gangsteri. O vedem în ultimii ani tot mai bine, iar simptomele acestei situaţii nu pot înşela. Îmi amintesc ca prin ceaţă de semnalele de alarmă prezente odinioară în media, nu atât de demult, şi totuşi, de mai bine de un deceniu: poliţia germană semnalând că un poliţist român din sudul ţării era complice cu o reţea de răufăcători ce fura autoturisme şi, aducându-le la noi, le făcea să dispară miraculos, printr-un hocus-pocus sofisticat.
Şocant a fost să aflăm şi că un ofiţer superior dintr-un serviciu român de informaţii coordona un transport aerian de ţigări de contrabandă pe cel mai important aeroport internaţional al ţării, sub ochii tuturor autorităţilor posibile (cazul Truţulescu). Instrumentat spre a lovi direct în preşedintele de atunci al ţării de către colegii din alte servicii la fel de invizibile, cazul nu ar fi putut fi, totuşi, manipulat, dacă era o simplă ficţiune. Dovadă că nu a fost astfel sunt anii de penitenciar suportaţi de Truţulescu ulterior… Mai apoi, cu un alt preşedinte în frunte, o ţară întreagă a asistat la afacerea sechestrării jurnaliştilor români în Irak, începută ca o operetă, continuată printr-o dramatică scăpare de sub control, şi finalizată în condiţii secretizate, cu livrări masive de vani către irakieni, întoarcerea triumfală a sechestraţilor şi dezvăluirile ulterioare de complicităţi internaţionale incluzând statul român prin pana unuia dintre foştii prizonieri, dl. Ohanesian.
Toate acestea sunt istorie şi, din păcate, lucrurile au progresat de atunci. Astăzi suntem departe şi de momentul când un ins ciudat voia să detoneze o grenadă la Liceul Jean Monnet din capitală, şi tocmai am trecut de la asasinatele ordonate de grupuri mafiote la primele tentative de detonare a unor maşini-capcană. Adevărat, monitorizând – se spune – atent activităţile nelegiuite ale unor grupări infracţionale din provincia răsăriteană a ţării, s-a organizat un flagrant delict şi s-a dezamorsat o bombă artizanală de patru kilograme, pitită sub caroseria unui automobil personal. Rămâne însă de stabilit dacă, procedând astfel, poliţia a dat dovadă de eficienţă. Nu era mult mai bine ca prin activitatea ei permanentă de prevenire a unor astfel de incidente Ministerul de Interne să zădărnicească, pur şi simplu, însăşi evoluţia raporturilor dintre grupări către aşa ceva?
Practic, Poliţia nu ar trebui să lucreze după tiparul serialelor americane de profil, făcând dintr-o rutină cotidiană care menţine securitatea colectivă şi individuală pe străzile României un spaţiu al marilor confruntări pe cont propriu în care ofiţerul devine un erou de ultimă instanţă. Informarea la zi, infiltrarea eficientă în rândurile mafioţilor, ba chiar şi patrularea calmă în toate arealurile unde există un potenţial de pericol, destructurarea găştilor, mai ales a celor cu vechime, notorii, sunt, cred, adevăratele ţeluri de urmărit. Dacă situaţia scapă de sub control şi societatea ajunge să fie ameninţată de pericole pe care Poliţia (şi jandarmeria, şi SRI) nu le mai poate/ pot gestiona, ce s-ar cuveni făcut? Să se organizeze din societatea civilă potere particulare? Să aşteptăm apariţia unor justiţiari cunoscuţi sau anonimi, dar acţionând cum îi taie capul, pe cont propriu? Să se pună pe picioare bande de haiduci la ţară, spre a rezolva problemele cât mai aproape de moştenirea noastră istorică şi de tradiţii? Să privatizăm împărţirea dreptăţii?
Mai îngrijorătoare decât orice mi s-a părut imaginea haosului din cadrul Ministerului de Interne urmărind, în ultimele zile – cu jumătate de ureche, pe fundal – ştirile orei, la mai multe televiziuni. O poliţistă îşi înjunghie şeful pentru că îl acuză de viol şi de proxenetism (o împărţea şi cu alţii, tot oficiali!). O face însă la o vreme după începutul relelor tratamente, semn că o vreme, din prinina terorii sau din alte motive, s-a complăcut. Insul neagă totul dar, la ieşirea din spital, chemat de ministru la ordine, îşi procură un certificat de boală în prelungire, în loc să se înfăţişeze în faţa şefului ierarhiei. Admirabil simţ al datoriei şi minunată respectare a disciplinei, ce să zic?! Ministrul promite ca, în faţa acestei sfidări, să îl zboare din Poliţie, dar, ca la un făcut, diverse voci din teritoriu, sindicalişti şi şefi de inspectorate de prin judeţe, îl acuză pe ministru că e abuziv, că nu se poate. Ba, unul, o zice pe şleau: faptul că ministrul a promis şi controale peste tot în ţară, cu acest prilej, nu ar fi decât o dovadă că prilejul va fi folosit pentru înlăturarea indezirabililor politic de pe funcţii şi punerea în loc a altora, agreaţi de actuala putere. Aflăm astfel secretul lui Polichinelle: că Poliţia e împărţită, fracturată, între „ai lor” şi „ai noştri”; îl slujim, fiecare, nu pe cetăţean, ci pe naşul care ne-a numit!
Indiferent dacă temerile grangurilor judeţeni au o bază reală sau nu, un fapt devine evident: neregulile, tensiunile, competiţia politică, lipsa de autoritate, indisciplina subminează autoritatea din rândul celor care ar trebui să menţină ordinea publică românească. Dezvăluită, în 1999, de incapacitatea ministrului de Interne Dejeu de a stăvili marşul minerilor lui Miron Cozma asupra Bucureştilor, această tară a funcţionării corecte, coerente, responsive şi responsabile a statului român a intrat astăzi, în împrejurările evocate mai sus, într-o etapă şi mai gravă. De astă dată, nu se mai vizează „doar” distrugerea unei puteri politice schimbătoare, ci înseşi bazele securităţii colective a unei societăţi, speranţa cetăţeanului că, dormind în apartamentul propriu, se va trezi în bună regulă a doua zi.
Complicităţile autorităţilor publice cu grupurile criminale, implicarea instanţelor statului în abuzarea propriilor cetăţeni, subminarea legii de către păstrătorii ordinii nu mai sunt în nici un fel acceptabile. S-a ajuns prea departe.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
