Au trecut primele decenii de la începutul sfârşitului Pieţei Universităţii. După douăzeci de ani de la acele evenimente, suntem într-o situaţie civică nu cu mult mai confortabilă. Când, după alegerile din Duminica Orbului (20 mai 1990), foştii comunişti – acum degajaţi de „lestul” devenit inutil al prezenţei disidenţilor în Frontul Salvării Naţionale şi dispreţuind angajamentul iniţial de a gestiona ţara până la alegeri fără a candida – s-au văzut instalaţi la putere, o mulţime de cetăţeni ai României, sătui de opresiune şi de practici politice ilegitime şi nondemocratice, şi-au manifestat în diverse forme nemulţumirea. În Bucureşti, veghile de până atunci şi manifestaţiile populare – uneori spontane, alteori organizate de formaţiuni civice ori de partidele de opoziţie (PSD – Cunescu, PNL şi PNŢ) – s-au transformat într-o prezenţă zi şi noapte în Piaţa Universităţii a nemulţumiţilor. Se dorea democraţie adevărată, adâncirea stadiului în care puterea dădea semne vizibile că vrea să „îngheţe” revoluţia, se dorea dreptul cetăţenesc de a te pronunţa în chestiunile de interes naţional şi, mai ales stabilirea unui dialog permanent şi consistent cu noii aleşi. Visul democraţiei participative părea realitatea de după colţ.
Am avut, aşadar, în Piaţa Universităţii – loc sacru al revoluţiei, unde se trăseseră gloanţe şi muriseră oameni în zilele detronării lui Ceauşescu – un spaţiu de libertate ce amintea de speaker’s corner din Hyde Park-ul londonez, unde fiecare poate spune ce vrea, cum vrea, în văzul tuturor. Aşa ceva nu mai existase vreodată în România, nici măcar în vremurile guvernării longevive şi luminate a lui Carol I sau în mult lăudata – dar scurta şi incompleta – democraţie interbelică. Nimeni şi nimic nu i-ar fi împiedicat pe Ion Iliescu, Petre Roman şi ceilalţi comilitoni cocoţaţi prin primul vot democratic la cârma ţării să coboare printre manifestanţii eternizaţi acolo şi să-şi expună, cu răbdare, punctele de vedere sau măcar să le asculte pe ale celor dezamăgiţi de cursul evenimentelor. S-a întâmplat de atunci încoace ca un lider sau altul, mânat de bune sentimente ori numai de un populism de serviciu, să facă „băi de mulţime” şi să dea senzaţia, fie şi numai simbolic, că îi pasă de stradă, de destinul anonimilor de acolo. Atunci însă, cei care conduseseră clasa muncitoare nu mai găseau de cuviinţă să coboare la dialog cu omul simplu. Iritării manifestanţilor i s-a răspuns prin trufia şi ciocoismul din palatele guvernării, cei din piaţă fiind defăimaţi, indicaţi ca marginali sociali şi inşi neguvernabili („golani”, „huligani”).
Cât de puternică a fost dorinţa de aprofundare a reformelor democrate s-a văzut atunci nu doar din încăpăţânarea cu care s-a rămas săptămâni în piaţă, nici numai din radicalitatea care pe unii i-a dus la greva foamei (astăzi, în 2010, numai Teodor Mărieş mai păstrează acest tip de coerenţă kamikaze cu propriile idei), ci şi – ori mai ales – din amploarea şi felul mobilizării oficiale a forţelor de represiune. Chemaţi expres ori numai încurajaţi discret, serviţi de miniştri şi directori din sistemul feroviar şi rutier al ţării, minerii lui Miron Cozma au „făcut curat” printre manifestanţi, reducând la tăcere şi restituind neantului (anonimatului?) unul dintre locurile unde se făcea istorie şi se învăţa practic democraţie la noi. După balconul Operei din capitala Banatului, de unde se citise Proclamaţia de la Timişoara, anihilat prin promisiuni neonorate şi unele locuri călduţe pentru anumiţi lideri ai mişcării, venise rândul „kilometrului zero al democraţiei”, la Bucureşti. De astă dată însă, forţa dezlănţuită, în afara legii, metoda stalinistă a asmuţirii unor segmente de populaţie împotriva altora şi reprimarea aleatorie, drastică, spre a vârî frica în oasele oricui au dus la apoteoză un sistem anihilant, care îşi făcuse simţite primele efecte în martie, la Târgu-Mureş, unde confruntarea dintre români şi maghiari în centrul oraşului a pus pentru câţiva ani capăt iluziilor colaborării posibile dintre unii şi ceilalţi.
Democraţie? Poate, dar restrictivă, opresivă, secretomaniacă, prevestind vremuri rele pentru România. Iată că astăzi, după toţi anii aceştia, palatele stau iarăşi faţă în faţă cu pichetele de grevişti. Iată că Punctul 8 de la Timişoara nu s-a împlinit nici acum, după atâta amar de timp, într-o lege a lustraţiei adoptată şi pusă în practică. Iar dacă astăzi UDMR este, de ani, asociatul la guvernare al diverselor partide şi coaliţii, nu este neapărat şi semnul că maghiarii şi românii trăiesc într-o democraţie mai funcţională.
Vom avea, pe fondul crizei mondiale şi al incompetenţei politice naţionale, parte de noi confruntări? Facturile la curent, gaz şi electricitate din toamnă şi din iarnă vor aduce răspunsul.
