Mărturisesc că sunt descumpănit. Ar fi atât de multe de scris pe marginea a ceea ce s-a întâmplat în ultimele două săptămâni în România încât nu ştiu de unde să încep. Cu riscul aşadar de a părea expeditiv şi nedrept pe alocuri, voi încerca totuşi să punctez cât mai multe aspecte după care să concluzionez cu un comentariu despre guvern.
Revoluţie sau carnaval? Sper că e clar pentru toată lumea. Pentru respectul celor care au murit la revoluţie, trebuie să precizăm că Piaţa Universităţii de acum nu are nimic eroic şi nu constituie o revoluţie. De nici un fel. Ceea ce se întâmplă acum sunt în mare revendicări sociale. Nimic anormal. La acestea se adaugă şi un al doilea palier, din păcate mult mai firav dar la fel de important, al celor care se află la universitate nu pentru că vor să schimbe un guvern PDL cu unul USL, ci pentru că, preluând din simbolul Universităţii, militează pentru un act fondator: un alt mod de a face politică. Dincolo de motivaţii şi efecte însă, la nivel de imagine observăm un alai destul de colorat de personaje, extratereştri, manechini, bufoni şi spectatori care pun în scenă ritualuri şi piese de teatru. O mişcare imaginativă care suplineşte lipsa ei de forţă cu o atmosferă carnavalescă în care umorul şi tristeţea se împleticesc într-o poezie a democraţiei noastre.
Amploarea protestelor şi problema democraţiei. Orice s-ar zice pe la infectele televiziuni ale mogulilor (încep să cred că până şi Goebbels ar fi fost invidios de performanţa lor), protestele anti-guvernamentale de la noi din ţară sunt subţirele. Câteva sute sau mii de români în capitală şi restul ţării, să zicem cu generozitate 50 000 împrăştiaţi prin ţară la momentul de vârf, reprezintă sub 0,3% din populaţia ţării şi puţin peste această cifră din cei cu drept de vot. Aşadar, dacă e să dăm crezare aparatului de propagandă al opoziţiei cum că „România e în stradă”” sau „în România e dictatură” atunci ficţiunea de pe sticlă coboară în piaţa publică şi înlocuieşte în fond realitatea! Asta nu înseamnă bineînţeles că nemulţumirea generală faţă de guvern sau preşedinte nu ar fi mult mai mare. Desigur, ea este mare şi este îndreptăţită. Avem nevoie de soluţii şi de schimbare. Dar la fel de adevărat este faptul că, dată fiind această prezenţă în stradă, isteria alegerilor anticipate guvernamentale şi prezidenţiale (care presupune o criză politică majoră) pare lipsită de substanţă democratică. Ea nu ar face decât un joc politic al opoziţiei încălcând spiritul democratic. La fel cum a făcut-o de altfel şi puterea când a încercat comasarea alegerilor! Mai mult: care este mesajul transmis unei populaţii din perspectiva statului de drept atunci când strada, şi aia de abia populată, demolează guverne şi preşedinţi? Poate alegerile anticipate sunt o opţiune bună şi s-ar putea să vină, însă dacă acestea vin pentru că strada de 5000 de oameni a spart o piaţă în Bucureşti iar opoziţia face un circ cu totul iresponsabil cu ameninţări de demisii din parlament, cereri de sancţiuni din partea UE, instigare la revoltă etc., parcă nu e în regulă..
Burghezia faţă cu acţiunea. Văzând marea de revendicări sociale care au apărut în piaţă, putem îndrăzni o radiografie a protestatarului: bugetari de toate categoriile, pensionari şi studenţi + câţiva ideologi de stânga de profesie. Rezultă oameni care în general au foarte mult timp liber. Se observă lipsa cu desăvârşire a imaginii antreprenorului, al mediului privat, al celor care obosesc 12 ore pe zi să aducă plus-valoare în condiţii destul de vitrege. Mă întreb: cum se poziţionează această masă de oameni tăcuţi în faţa revendicărilor protestatarilor, cine să plătească şi mai ales ce înseamnă pentru ei venirea la putere pe timp de criză a unui guvern socialist probabil dispus să îndatoreze ţara pentru a-şi respecta promisiunile. Este scenariul Greciei în câţiva ani mai aproape de noi decât credeam?
Mirosul de sânge. Problema violenţei s-a pus cât se poate de real şi nu ştim încă dacă ea a trecut sau nu. Personal nu am cum să cauţionez afirmaţii de genul: „violenţa curge de la guvern spre oameni”; „guvernul se face vinovat de violenţa din stradă” sau „guvernul e vinovat de violenţă structurală, ergo, agresivitatea protestatarilor este (pe alocuri) justificată”. Atrag atenţia că de aici pâna la deculpabilizarea individului de acte criminale nu mai este decât un singur pas. La rigoare, recomand trubadurilor de inspiraţie marxistă să caute mai des pe la biserică. Acolo au probabil mai mari şanse să vadă forţe nevăzute, decât sunt ele să vadă „structuri” nevăzute între doi oameni care îşi sparg capetele în plină stradă. Eu unul nu am observat încă „structuri” care să fure celulare din magazine şi să participe la ritualuri simbolice de sacrificiu în piaţa publică (vezi manechinii cu Băsescu spânzurat de cracă).
Care societate civilă? Aici cred că a venit vremea să tragem un mare semnal de alarmă. Am văzut că circulă deja liste cu revendicări ale societăţii civile. Multe din acestea sunt absolut corecte şi ar trebui urmărite şi îndeplinite numaidecât. Dincolo de acest fapt însă, nu pot să nu observ că foarte mulţi dintre semnatari sunt personaje care s-au compromis total în ultimii ani. Lipseşte buna-credinţă şi domină prezenţa intereselor ascunse de tot felul. Prin înregimentarea lor politică mai mult sau mai puţin vizibilă chiar şi atunci când era vorba de reforme şi momente politice cruciale, aceştia au contribuit în mod direct la marasmul în care ne aflăm, la autismul clasei politice în general. Iar dacă am reţinut ceva semnificativ din discursul preşedintelui de miercuri, a fost tocmai îndemnul de revigorare a unei veritabile societăţi civile. Chiar avem nevoie!
Ză sacrifais! Am avut parte şi de un gest flamboaiant din partea premierului. „Fiorosul” Emil Boc a dat dovadă de probabil primul său gest politic din acest mandat prin sacrificarea ministrului de externe Baconschi. O alegere bizară de a potoli ritualic setea de răzbunare a mulţimii, dat fiind că revendicările acestora nu au de-a face cu portofoliul domniei sale şi dat fiind că acesta a făcut faimoasele declaraţii pentru care a fost demis doar la adresa protestatarilor agresivi. O declaraţie de altminteri corectă pentru orice om de dreapta care ţine la gardarea strictă a ordinii publice şi a proprietăţii private. Ce rămâne însă din perspectiva PDL este un guvern din care pleacă un om de Sorbona şi rămâne un ministru de interne cu bacalaureat luat la 24 de ani.
Chestiunea guvernului. Dincolo de contestările din stradă şi ale electoratului USL, problema gravă a guvernului Boc este că şi-a erodat credibilitatea în faţa propriilor votanţi. PDL-ul ar fi aşadar foarte bine sfătuit în momentul de faţă să treacă la ofensivă şi să recurgă la o remaniere substanţială care să aducă în portofoliile ministerelor oameni de calitate profesională şi morală ireproşabilă. Acest lucru ar răspunde în bună măsură atât cerinţelor din stradă, dar ar relansa şi bătălia electorală din acest an. Piaţa oferă o şansă PDL-ului. O şansă la schimbare. Vom vedea dacă o vor materializa.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
