70% din români sînt de părere că Traian Băsescu nu ar trebui să mai joace nici un rol, nici direct, nici prin succesorii săi în politica românească şi privesc cu mefienţă tot ce vine de la el. 45% din români se tem de tot ce provine din fostul partid comunist şi nu ar vota cu o formaţiune identificată ca avînd legături cu fostul regim, 80% spun net că nimeni din partidele care a mai guvernat România nu merită să mai revină la guvernare. Şi atunci?
Citeşte şi Pentru cine bat clopotele (I)
La ora aceasta, incertitudinea privind alegerile e mai mare ca niciodată. Parte din pachetul de servicii pentru Traian Băsescu, Curtea Constituţională a trîntit legea electorală nouă în ansamblul ei. Acuma, e foarte adevărat că legea asta era trecută neconsensual, cu mai puţin de un an înainte de alegeri, că uninominalul pur are mari defecte şi ar fi redus reprezentativitatea democraţiei noastre, dar nu mai puţin adevărat este că acest sistem electoral nu poate fi neconstituţional pe Constituţia actuală, iar argumentele din motivaţie legate de scăderea numărului de votanţi şi voinţa exprimată de popor în referendumuri nevalidate sînt ridicule. Mă înţelegeţi, dăm din umeri acum cînd opt milioane de oameni îşi exprimă clar voinţa, dar facem recurs la diferite păreri de ale lor confuze din trecut despre cîţi parlamentari sau camere ar trebui să avem (capitole la care poporul e mult mai puţin avizat decît simpla părere dacă vrea ca Băsescu să stea sau să plece). Nici nu merită să discutăm. Sînt de părere că CNA ar trebui să facă mai mult contra Antenei 3 ca să apere pe magistraţi de atacuri mediatice care aduc uneori cu chemări la linşaj, dar din păcate în apărarea CCR nu avem decît verdicte inconsistente, cînd nu de-a dreptul hilare. Amînarea invalidării şi cererea a nu ştiu ce liste, cînd le-am dat şi linkul unde erau afişate, chiar aici şi chiar în ziua votului, m-au lămurit definitiv, şi cred că pe toată lumea.
Ca să înţelegem unde va merge votul, ar trebui să avem o hartă electorală adevărată, care să ne arate cît e vot clientelar, şi cît, vot ideologic. Graniţa între cele două nu e totdeauna clară. În sfîrşit, o să simplific spunînd că votul clientelar e acela care se acordă în schimbul unor beneficii directe, distribuite unor categorii bine precizate şi limitate ca număr în schimbul votului, în detrimentul unor alocări mai generale sau mai bine fundamentate. În această categorie intră investiţiile urbane ale primarilor favorizaţi de guverne. La ora asta unii primari îşi fac telegondole şi duc pensionarii pe gratis în vacanţă în Bulgaria, în timp ce alţii nu au bani nici pentru şcoli şi spitale. Votul în localităţi precum Cluj, Arad sau unele sectoare din Bucureşti e astfel previzibil. Ca să se schimbe sensul său, ar trebui ca intermediarii votului, care sînt primarii, să decidă că sursa de fonduri mai plauzibilă e alta de aici înainte, şi să se mute cu corpul lor clientelar cu tot. Pe scurt, acest mecanism de vot, clasic, în care patronii locali sînt cei care determină votul, continuă să fie foarte important la noi, dacă nu chiar primul ca importanţă.
Votul ideologic este şi el de mai multe feluri. Şi acolo există beneficii, dar mai puţin concentrate, mai justificate şi tipice politicii (să nu creadă cineva că distincţia pe care o fac aici nu e originală, are la bază o serioasă literatură de ştiinţă politică). Nu e clientelar să votezi pentru un partid care crezi că va reduce impozitele, dacă eşti din clasa mijlocie, sau va restaura pensiile, dacă eşti pensionar. De asta vorbesc de graniţe care se suprapun, pentru că un pensionar, de exemplu, poate fi atras pe ambele părţi. Guvernarea PDL s-a făcu odioasă pentru că a acţionat ideologic, tăind sau încercînd să taie beneficii sociale ale unor largi categorii, în vreme ce creştea beneficiile concentrate şi clientelare ale unora mult mai mici. Asta nu e propagandă USL, ci fapt, şi asta, mai mult decît politica de austeritate în sine, le-a atras supărarea unei mari părţi din votanţi- cei care nu au avut şansa să fie plasaţi în zonele clientelare. USL, în schimb, a trebuit să promită, ideologic, că restituie aceste beneficii. Trebuie însă să aibă şi de unde. De asta Curtea Constituţională a dat o mare lovitură USL cînd nu a permis redistribuirea banilor alocaţi, cît se poate de clientelar, de guvernul Ungureanu, că mulţi alţi bani de acest gen nu se vor găsi în acest an, austeritatea usucă resursele. Clienţii rămîn cu ce au primit, plus estimări raţionale cine va avea acces mai bun în viitor la favorurile statului. Tăierea banilor de investiţii la rectificarea bugetară confirmă ce spun eu aici, şi e de fapt un gest decisiv al guvernului Ponta, arătînd că se va juca pe cartea ideologică, nu pe cea clientelară. Nici nu prea au de ales, dar gestul rămîne pozitiv, mai ales după ce guvernarea Boc-Udrea dusese clientelismul pe culmi. Banii de investiţii la noi sunt pur clientelari, şi nu avem a plînge după ei, eficienţa lor e minimă, din ei rezultă voturi, nu kilometri de autostradă, astfel încît cu cît mai puţini, cu atît mai bine. Lasă că avem bani europeni de investiţii, măcar să îi cheltuim pe aceia.
În votul ideologic există şi un public care nu estimează neapărat beneficii materiale (deşi acela e important totuşi), ci doar se simte mai aproape de platforma generală. Dincolo de chestiunea redistribuţiei, care la noi rămîne centrală, dar delicată (coaliţia stînga-dreapta de la guvernare are două tipuri distincte de votanţi, din care unii sînt net contra impozitării progresive), naţionalismul s-a reîntors pe tapet în mare forţă. Iarăşi e confirmat prietenul mei Ivan Krastev, care a avertizat că odată cu adoptarea pactului fiscal, cînd practic guvernele nu vor mai avea ce cheltui şi diferenţa ideologică se va reduce la minimum, maţionalismul se va întoarce în Balcani, că politica trebuie totuşi să aibă obiect de dispute. La noi văd că s-a făcut deja, cu o tabără înjurînd Occidentul, iar alta făcînd buletine zilnice din Vocea Rusiei. S-or găsi votanţi atît de proşti încît să voteze pe cine cred ei că ţine mai sus steagul suveranităţii, fie faţă de Est, fie faţă de Vest? Judecînd după numărul de articole sub-intelectuale pe tema asta, propagandiştii noştri investesc aici masiv, deci ei cred că da. Eu cred că nu. Politica externă a României va fi tot aceea, indiferent cine e la putere. Ruşine de cum se comportă ocazional România tot o să ne fie.
Cum rămîne cu corupţia/anticorupţia ce temă ideologică, şi va face asta o diferenţă decisivă? Din păcate, nu, pentru că partidele sînt percepute, cu realism, ca fiind la fel de corupte. Primul ministru va fi demascat că se dă în maşini scumpe la raliu, iar rochia de mii de euro a Elenei Băsescu va fi pe toate copertele, deci scor nul. Ideea că anticorupţia poate scoate din şanţ majoritatea prezidenţială nu ţine, mai ales că întoarcerea lui Băsescu împiedică USL să facă vreo greşeală simbolică decisivă, cum ar fi fost graţierea prematură a lui Adrian Năstase. Nici lupta pentru controlul DNA nu va înduioşa alt public decît presa străină şi ambasadele. Să nu uităm că la Eurobarometrul din februarie două treimi din români au afirmat că a crescut corupţia în ultimii ani şi s-au arătat nemulţumiţi de politica anticorupţie a guvernului, şi asta cînd încă era la putere regimul „anticorupţie” al lui Băsescu-Boc. Nici măcar la firul ierbii nu văd o mare diferenţă. În zonele urbane neclientelare s-ar putea votanţii să prefere candidaţii mai puţin corupţi, dar chiar şi acolo vor cumpăni asta cu alegerea lor naţională, care rămîne majoritar aceea de a schimba pe Băsescu şi partidul său. Bătălia pentru justiţie râmîne, aşadar, cu justiţia, şi nu va avea un impact decisiv în economia votului. Ar avea doar dacă de undeva ar apărea a treia forţă, calea de mijloc, cei care nu au mai guvernat niciodată şi nu sînt în cîrdăşie cu nimeni. Dar Dan Diaconescu, cu doar 44 000 de telespectatori în medie pe seară, şi care mai nou a făcut echipă cu Mihai Neamţu nu pare capabil să păcălească prea multă lume, şi rămîne doar o plastilină de umplut la nevoie golurile unei majorităţi prezidenţiale. Stocul de electorat cretin e totuşi limitat. Sau poate Becali şi Vadim Tudor pot ridica steagul bunei guvernări? Greu de crezut. De guvernat nu au mai guvernat ei, dar au fost atît de mult prin jur că nu dau chiar impresia de prospătură.
Vor veni la vot maxim nouă milioane, adică circa cinzeci la sută (scandalurile ţin lumea acasă, şi cum Băsescu direct nu ia parte la scrutin, principalul factor de mobilizare, să-l dăm jos, nu e chiar central). Chiar dacă USL, cea mai mare forţă electorală la ora asta, ia 51%, asta va însemna din electoratul total doar un sfert. Nu o să vedem mari mitinguri de susţinere toamna asta, şi nici mare entuziasm. Unii din cei scoşi din casă de pomană la referendum se vor gîndi de două ori dacă să se mai ostenească, şi participarea va fi sub locale. Să zicem că din restul majoritatea sînt contra lui Băsescu, dar pro-USL nu sînt, de asta nu merg la vot, că nu le pasă dacă schimbă calul pe măgar. De aceea, chiar dacă le iese pasienţa, USL nu are în acest moment vreo majoritate cu adevărat zdrobitoare de partea sa, deşi Băsescu are una împotrivă. Aici e golul care poate fi umplut de strategiile de mobilizare, indispenabile pentru că României îi trebuie un rezultat clar şi o majoritate care să se facă fără traseişti şi fără Dan Diaconescu, care să confere un minim de stabilitate la guvernare.
PS. Pentru cine se întreabă de unde provine sondajul din primul paragraf, el e produsul confidenţial al agenţiei CCICS, şi cine are bani de dat poate imediat verifica rezultatele. Se vor confirma.
Comentariile la textele Alinei Mungiu-Pippidi au fost desfiinţate la cererea autoarei şi vor fi reintroduse după alegerile din 2012. Puteţi comunica cu Alina Mungiu-Pippidi prin intermediul paginii ei personale la http://www.sar.org.ro/amp/. Puteţi da o notă articolului mai jos.
