În urmă cu câțiva ani, m-am trezit la redacție cu un pensionar aviator. Tânăr pensionar. Lucrase la Tarom. Afișa o formă fizică de invidiat, zicea că joacă fotbal și baschet de două-trei ori pe săptămână. Avea și timp.
Era un om cultivat, citit, plimbat. Își făcuse lecturile la timp, iar educația sa părea fără cusur. Bun vorbitor, jovial, carismatic ca un actor de succes.
Venise, totuși, cu o problemă. Boc îi tăiase pensia specială și-l adusese la vreo 6.000 de lei.
– Oho, 6.000 e o pensie bună, i-am zis. Cam 1.500 de euro.
– Da’ de ce, domnu’ Cartianu? Știți, eu vă apreciez foarte mult, vă citesc în fiecare zi, sunteți un om corect, țineți cu oamenii…
Îi dau un exemplu. Neinspirat.
– Maică-mea, după 20 de ani de navetă la fabrică, în trei schimburi, plus vreo 25 de ani în colectiv, are pensie 800 de lei.
– Sărutări de mâini mamei dumneavoastră! Ar merita și dânsa o pensie mai mare. Statu’ ăsta, care nu știe decât să-ți ia… Știți, domnu’ Cartianu, cât m-a enervat nesimțitu’ ăla de Giovanni Becali când v-a jignit?! Mamăăă, îmi venea să-i dau un pumn prin televizor.
Și a dat cu pumnul prin aer, larg, convingător. Eu l-am întrebat ce pensie avea înainte de tăiere. A spus mândru: 28.000 de lei.
– 28.000?! Pensionat la ce vârstă?
– 55 de ani.
– Înseamnă că ați avut un salariu de peste 35.000 de lei.
– Da’ de unde?! Am avut salariul de trei ori mai mic decât pensia. Au fost vremuri grele, domnu’ Cartianu… și știți că vă apreciez, altfel nici nu vă spuneam…
I-am zis că nu mi se pare corect să ia o pensie atât de mare. Mult mai mare decât salariul președintelui României. Cum să iei pensie 7.000 de euro într-o țară ca România?! Și pensionat la 55 de ani?!
– Știu cum ați ajuns la pensia asta: ați făcut o înțelegere cu șeful dvs., care v-a umflat de trei-patru ori veniturile în ultimele luni de activitate, iar dvs. i-ați întors vreo 10-15.000 de euro…
– Și ce-i rău în asta, domnu’ Cartianu? Așa făceau toți. Era și normal, dacă legea permitea. Dvs. n-ați fi făcut la fel?
– Nu.
– Și ziceți că nu mă susțineți, domnu’ Cartianu? V-am adus documente, puteți face o campanie, să dați pe pagina întâia… știți cât vă apreciez, altfel nici nu veneam…
– Nu implic ziarul în campanii incorecte. Nu pot susține aberații. Dimpotrivă, le voi combate. Și ca ziarist, și ca simplu cetățean.
– Poate nu scrieți dvs., dar dați-mi măcar un redactor, să-i explic lui…
– N-ați înțeles: ziarul nu susține cauze nedrepte. Știți câți oameni muncesc din greu ca să plătească o pensie de 28.000 de lei?
– Da, dar e un drept câștigat! Cum să renunț la un drept câștigat?! Știți, eu am avut mare încredere în dvs…
– E incorect ce faceți. Și cinic. Șantaj sentimental.
S-a ridicat să plece.
– Bine, domnu’ Cartianu… Dacă totuși vă răzgândiți, sunați-mă! Aveți telefonul meu.
Nu l-am sunat. Dar peste câteva luni m-a sunat el:
– S-a rezolvat, domnu’ Cartianu! Ne-a dat domnu’ Ponta drepturile înapoi. Erau pensiile noastre, un drept câștigat…
Apoi am și uitat de el. Dar și-a amintit el de mine luna trecută. Mă văzuse la televizor, combăteam pensiile nesimțite. Mi-a vorbit, la telefon, cu o voce gravă, pe care nu i-o cunoșteam:
– Auzi, bă, amărâtule? Vezi-ți dreacu’ de izmenele tale! Ia nu-ți mai tot da cu părerea, că numai prostii spui! Sperii copiii când apari la televizor…
– Gata, v-a dispărut aprecierea?
– Mă piș pe tine, bă, ratatule! Bine ți-a făcut Giovanni, trebuia să te și scuipe! Uite, ca să mori de ciudă: mi‑au crescut pensia la peste 30.000!
– …
– Și a zis doamna Olguța că nicio pensie n-o să scadă!
– Foarte rău.
– Du-te-n p… mea de prost! Săracule care ești!
Și a închis. Probabil, definitiv. Păcat, părea un om deosebit…
