„Justiția mi-a oferit un concept de moarte civilă. M-am gândit, la un moment dat, să renunț la cetățenia română, însă am înțeles că nu pot face o asemenea cerere fiind în detenție“, a declarat Adrian Năstase, în ultimul cuvânt, la apariția recentă în instanță, aflând că, în loc să poată reveni în forță în viața politică, își va pierde dreptul de a mai candida în următorii ani pentru un post reprezentativ. Sincer, și mie mi se pare excesivă această exigență. Dacă unii pot practica furtul intelectual fiind absolviți numai pentru că au ajuns în fruntea țării, dacă alții pot beneficia de împrumuturi extravagante numai fiindcă sunt rude cu înaintașii politici, dacă, în fine, poți sta cu dosarele blocate până la loc comanda, devenind erou al „NUP“-urilor, de ce să nu poți ieși din temniță și să alergi, iarăși, în fruntea bucatelor? Pe undeva e o inadvertență și asta poate însemna ori că „țara e neașezată“, cum zicea cronicarul, gândindu-se că nu beneficiază, ea, țara, de așezăminte, de instituții serioase și neschimbătoare, ori că ea e prea bogată, posedând mai multe justiții (și încă nelegate la ochi!).
Are dreptate Adrian Năstase. Nu doar pentru cele pomenite de mine, și pe care eu le văd de la modesta mea statură de simplu cetățean. Ci și fiindcă, sunt sigur, dl Năstase știe și vede mai bine cum se prezintă justiția noastră, ca unul ce a fost tartorele întregii țări, într-o vreme. Posibil să știe muuuult mai mult decât lasă să se întrezărească. De aceea i se va fi părând abuziv ceea ce i se întâmplă. Și, chiar, parcă îmi amintesc și eu că, pe vremea guvernării Iliescu-Năstase unii procurori se mai aruncau, la vârste tinere, cu capul în jos, de pe blocuri (fie iertat și odihnească-se în pace procurorul Panait, al cărui caz nici acum nu a fost elucidat de-adevăratelea!).
Ce nu pricep eu este altceva. Suntem la o vreme după 2007, clipa istorică în care toți am primit cetățenia europeană. Am dobândit, astfel, o cetățenie matrioșcă, în care identitățile se prezintă ambalate în cutii vârâte una în alta. Întâi, cea cu care ne-am născut și care rămâne reprezentativă pentru patria română. Și, cu tot cu ea, uite că am dobândit și un acasă mai mare, cel al patriei europene. Acestea fiind zise, de ce l-ar deranja pe Adrian Năstase, brusc, la pantof, cetățenia română? Pe vremea când trona peste tot statul, inclusiv peste justiția vremii lui, această cetățenie de la Carpați i se potrivea ca o mănușă, iar acum îl julește la călcâi? De unde până unde? Care e logica acestui doctor în multe, de la drept la sociologie, om cu pregătire universitară și cu experiență de guvernare peste posesorii de cetățenie română? Zău că nu-mi explic.
Această neliniște la care nu am răspuns mă deranjează la dl Năstase mai mult decât fraiereala cu împușcatul în gât. Mă irită chiar mai tare decât implicarea lui în „Trofeul Calității“, în afacerea „Mătușa Tamara“ și în alte lucruri care aveau de-a face, la urma urmei, cu „furtișagul cinstit“ pe care în mod tacit – și imbecil, dar asta e altă poveste – românii îl acceptau ca pe o evidență ce nu trebuie chestionată de la politicienii noștri. Publicist vocal, cu tribune deschise chiar și din închisoare, Adrian Năstase a făcut caz, mai ales în anii lui de glorie, însă nu numai, de țărișoară, de bobor, de cetățenii acesteia, pe care îi respectă, dezmiardă și îi reprezintă… Or, dacă socotește cetățenia română drept un fleac incomod, care merită păstrat numai când aduce foloase superioare pagubelor pe care, în alte împrejurări, le iscă, ce mai e de judecat pozitiv din activitatea trecută, prezentă ori viitoare a acestui stâlp al postcomunismului social-democrat? E o logică simplă aici, iar dacă Adrian Năstase nu o pricepe, ce stimă îi mai pot acorda pentru binele pe care, vrând-nevrând, l-a mai și făcut pe unele tronsoane ale trecutului?
Îmi amintesc de mărturia lui Lucian Blaga din romanul lui postum, „Luntrea lui Caron“. Nu a plecat nici din fața ocupării horthyste a Transilvaniei de nord-vest, rămânând, atunci, în Clujul cel expus, după cum nu a plecat din țară nici când a venit vremea represiunii volgilor negre și a Securității staliniste. Blaga nu a fost politician de frunte, el rămânând un diplomat estompat de poetul și filosoful uriaș care a ajuns. Și totuși, nu a fugit de spaimă din fața tăvălugului, chit că numai teama nu i-o fi lipsit. A rămas cu poporul lui la răul care a urmat după alt rău, mereu. Oare dl Adrian Năstase o fi auzit de ce făcea lucrurile astea? Poaate e momentul să afle că solidaritatea cu toți românii – cu toți, nu doar cu cei agreați – se cheamă patriotism. Ușor se mai dezic figurile de răsunet de patriotism, vai… Să nu fi folosit argumentul sinuciderii, stând drept și stoic în fața condamnării, să nu fi bombănit vrute și nevrute despre renunțarea la cetățenia română, cât respect autentic, transpartinic, nu ar fi stârnit Adrian Năstase, ajuns din urmă de verdictele unor complete de judecată… Se dovedește însă că, fire sensibilă și alegră, domnia sa fuge iute către declarații și gesturi nu tocmai potrivite.
Rău am ajuns dacă înainte-mergătorii politicii noastre fug primii de pe corabia amenințată de valuri. Poate că oamenii legii au dreptate, dincolo de cazurile pe care le judecă, tocmai de aceea: că, punându-l sub o anume presiune pe inculpat, îi dau acestuia prilejul de a se poziționa liber de formalisme, așa cum gândește că e bine. Și chiar dacă rezultatul e lamentabil, tot mai bun e decât persistența într-o aparență mincinoasă.
