Alegerile din interiorul PDL îi vor fi interesând pe românii care aşteaptă încă de la politicienii noştri o ameliorare a propriei vieţi. Oricât de mulţi ori de puţini ar fi însă aceşti cetăţeni, ei iau, probabil, de bună definiţia politicului care funcţionează în ţările cu democraţii consolidate, după care competenţa în acest domeniu se măsoară în ce anume face politicianul de la vârf, împreună cu aliaţii – şi, culmea, şi cu adversarii lui politici – pentru ansamblul unei societăţi.
Frământările, răsucirile şi învârtirile care dospesc aluatul dintr-un partid politic românesc atunci când vine vremea să se aleagă liderul şi organele de conducere ale acestuia nu au însă nimic de a face cu aşa ceva. Întâi, criteriul de bază este cu totul altul: cu cine ţine Tătucul. Se ştie prea bine la noi, unde clanurile au devenit o realitate în neolitic şi astăzi se dovedesc mai rezistente, ca structură fundamentală a societăţii, până şi decât una dintre cele mai longevive ocupaţii, agricultura, pe cale de dispariţie (configurată ca atare tot cam prin neolitic), că Tătucul, Mai-Marele Familiei, Patriarhul de deasupra ramificaţiilor (nu cel ce conduce vreo biserică) dă tonul la cântec, iniţiază şi sfârşeşte orice schimbare.
Ca să ajungi însă Patriarh ai nevoie nu doar de abilităţi şi competenţe specifice, ci şi de o anume vârstă şi experienţă. Odată în posesia lor, ştii deja că schimbarea e de rău augur. De ce ai schimba ceva ce funcţionează? De ce ai schimba un lider care te ascultă întru totul? Sau de ce l-ai da jos din poziţia de principal sfetnic, dacă îţi slujeşte cu necondiţionată credinţă? Doar fiindcă unii, fie ei şi mulţi, socotesc că nu răspunde aşteptărilor lor?
În al doilea rând, politica României este o competiţie – şi colaborare, câteodată, atunci când interese superioare o cer – dintre şi între prădători. Unitatea de măsură aici este Japca (neomologată încă de OSIM, dar recunoscută de toată lumea). Cine nu e dispus sau nu ştie utiliza Japca n-are ce căuta în jocurile din arena unde se dispută puterea. E cunoscută în acest sens şi piesa de folclor politic recent în care Tataşenka şade în jilţ şi cântă domol, de unul singur: „Japcă, Jăpculiţa mea /România te-a schimba? Ei, nici chiar aşa!…”.
Din asemenea motive – şi din altele, dar astăzi n-am de gând să discut despre serviciile secrete şi chestiunile economice, de securitate, regim al armelor şi muniţiei sau despre jocuri de societate -, recent încheiata competiţie pentru întronizare asupra PDL-ului prezenta doar acel interes, pur estetic şi dezinteresat, de a vedea dacă iubirea Tătucului merge tot spre fiul cel mare, rămas acasă, ori s-ar putea muta către ăl mai mic şi mai risipitor (chit că Buldog). Conservator şi desprins de cele lumeşti, Şeful a decis însă că merge mai departe tot ca până acum, aşa că intrăm doar într-o nouă etapă ce-ar putea fi numită „Schimbarea prin Criogenie”. Îi dăm bice tot cum ne-a prins îngheţul…
Mie îmi place să văd şi altceva cu asemenea prilejuri. Orice s-ar zice, Ludovic al XIV-lea nu a trecut degeaba prin istoria… românească. Citindu-l mai toată lumea numai în versiunea furnizată de părintele Muşchetarilor, acest mare rege al Franţei oferă Dâmboviţei modelul seniorial prin excelenţă. Aroganţă cât încape, opulenţă şi ceremonial, iată câteva dintre atributele jocului de gleznă al alegerilor din oricare partid românesc actual, democraţia noastră cu gust de Vărsai (numele autohton pentru galicul Versailles provine de la palatul zidit de regele Louis, unde îşi adunase împrejur curtea plină de complotişti, spre a se scuti de contestări cu arma în mână) copiind, dacă aşa e chestia, tot ce îi vine la îndemână din arsenalul de metode al absolutismului monarhic. Aşa a făcut Ilici, aşa s-a învrednicit Cuza, aşa a visat Adi şi aşa respectă tradiţia şi Marinelul.
În burtăverzimea asta adunată la sobor nu încape nicicum ideea că în alte ţări, unele dintre ele chiar învecinate, casta mahărilor politici a renunţat, măcar de ochii lumii, redescoperind firimituri de decenţă, la maşinile luxoase şi că prin alte state, precum Danemarca, nu e deloc rar să vezi că parlamentarul vine la serviciu călare pe bicicletă. Nuuu, aşa ceva nu se prea poate la noi, unde a fi ciocoi vechi, şi nu nou, ar însemna de-a dreptul un semn de nobleţe. Dimpotrivă, deşi bunul gust şi educaţia cetăţeanului de rând par să asigure împotriva oricărei agresiuni adevărate, de la bun început, pe oricare demnitar, gărzile pretoriene, de corp, sau măcar ţuţerii cu pectorali umflaţi de steroizi şi bicepşi de descărcători în Piaţa Matache nu pot, în ruptul capului, lipsi.
De aceea, victoria PDL asupra sa însuşi mă electrizează tot atâta cât Waterloo al formaţiei Abba pe Napoleon I.
Ştim cine suntem, de unde venim şi cum mergem. Ce nu ştim este doar cât mai poate ţine tot aşa…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
