Cam pe la mijlocul lunii august, în fiecare an, imediat ce nevastă-mea, Zizi, se apucă să facă bagajele să plecăm în concediu la mare, mă apucă un fel de stare depresivă. Ideea că o să stau la soare la Mamaia, printre vedetele din șoubiz care-și tot încarcă acolo bateriile, de parc-ar fi panouri fotovoltaice, nu ființe umane, mă umple de neliniște. Ciobănește vorbind, mă simt ca oaia din Miorița la care „de trei zile-ncoace, gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place“, atâta că mie iarba nu-mi place tot anul. Se pare că starea asta se numește depresie compulsivă cu deficit de atenție, pe fond de sindrom monomaniacal.
N-aș fi știut că e o stare depresivă și nici cum se numește, dacă nu s-ar fi întâmplat ca o verișoară de-a lui Zizi, care își rupsese o mână căzând dintr-un cireș, să fie internată din prostia șoferului de pe ambulanță la Spitalul de Psihiatrie, de unde doctorii n-au mai vrut să-i dea drumul până nu le-a spus ce simptome are. Și cum, afară de durerile de la mâna ruptă, ea n-avea nici de unele, le-a spus simptomele mele. Ca să vedeți cum deficiențele grave din sistemul sanitar românesc pot conduce la stabilirea unui diagnostic exact, gen.
Starea depresivă mi-erea accentuată și de enervarea că se dăduse zi de doliu național când murise regina Ana, ceea ce erea corect, dar nu se dăduse nimic că luase bătaie Steaua de la Manchester cu 5-0, așa că noi, steliștii, trebuia să ținem doliul numai în suflet. Deci cam asta erea situația mea în momentul în care am intrat în podul grajdului lui Liță Paraschiv, unde v-am mai spus că-și amenajase un cabinet paramedical Igor Korceaghin, parapsihologul rus. Că-mi venise ideea că poate îmi face el o medicină alternativă de-a lui și scap de depresie, gen. De cum am intrat, am rămas cu gura căscată când am văzut câte tablouri pictase parapsihopatul numai într-o singură săptămână, de când se apucase de artă plastică. Ca o paranteză spus, Igor avusese o revelație artistică la festivalul muzical Untold de la Cluj. Acolo el văzuse mari celebrități muzicale, DJ-ei și VJ-ei, care nu cântau ei în sine, ci mixau muzică scrisă de alții. Deci ideea originală a lui Korceaghin erea să copieze mai multe porțiuni mici din picturi de Odilon Redon, Ingres, Van Gogh și Caravaggio și să le mixeze el alandala, pe o singură pânză, rezultând pentru privitor o pictură complet nouă. Cum ar veni, ca artist, Korceaghin erea, prin analogie cu DJ-ul, PJ, adică Pictor Jockey.
Pentru o secundă, m-a străfulgerat ideea că așa ar putea scăpa și generalul Oprea de problema cu plagiatul, să-l declare operă literar-artistică de mixaj, în loc de operă științifică de doctorat, și gata. În fine, îmi dezlipesc eu cu greu privirea de la mixaje, scot sticla de țuică din rucsac și zic:
— Hai să trăiești, nea Igore, și să-ți dea Dumnezeu sănătate, că minte văd că nu ți-a dat!
— Ari să-mi deie el, dacă ari sî vreie!, zice Korceaghin, îmi ia sticla de țuică din mână și trage o dușcă bună. Da’ ci pârdalnică di vîntoasî ti aduci pi la mini, nea Titi?
Trebuie să vă spun că, alături de pârleaz și pidosnic, pârdalnic îmi pare unul dintre cele mai ciudate cuvinte din limba strămoșilor noștri, dar ce putem face? Trebuie să le folosim pe cât posibil, ca să nu se piardă. Așa că trag și eu o gură de țuică și-i întind parapsihopatului biletul de externare din spital cu diagnosticul de dereglat mintal al verișoarei lui Zizi, care erea de fapt diagnosticul meu. Korceaghin ia hârtia și-o citește preț de-un sfert de oră, timp în care sticla mea de țuică ajunge la jumătate, prin folosire repetată de către amândoi. O explicație psihanalitică pentru viteza mică de citire a lui Korceaghin ar fi că el fusese abuzat vizual toată copilăria cu alfabetul rus, încât alfabetul latin îi dădea o mare satisfacție, pe care încerca s-o prelungească pe cât posibil. În fine, termină el de citit și-mi spune rar și apăsat:
— Depresia compulsivî cu deficit de atenție pi fond de sindrom monomaniacal esti o afecțiuni fireascî vara. Științific vorbind, lichideli dintri membranele di la creieri s-încălzesc di la soari, deci crești rezistența electricî cu creșterea temperaturii. Iar biocurenții care îmblă prin encefal întâmpină o rezistență mai mare, deci sî disipă din puterea creierului tot pi creier.
— Și ce-ar fi de făcut, dom’ doctor? – îl întreb eu.
Că așa de pătruns de respect am fost când l-am auzit cum explică, că titlul de doctor mi-a venit de la sine pe buze.
— Trebui numaidecât sî răcim forțat creieru’ printr-o descărcari emoționalî puternicî di tip orgasmatic!
— Adicătelea sex? – am întrebat eu speriat, că mă umplusem de fiori reci numai cât mă gândisem o secundă cum ar fi să-i fac o asemenea propunere lui Zizi, chiar în timp ce ea e ocupată până peste cap cu bagajele pentru concediu.
— Merge și cu terapie prin râs, dar trebuie să fie de șoc – zice el.
Și, nici una, nici două, îl văd pe parapsihopat cum caută pe Youtube până dă de un episod din sitcomul românesc Atletico Textila. M-am uitat la el ca cioroiul din nuc, căci serialul erea renumit peste tot mai ales pentru că n-ai ce râde la el niciodată. Găselnița lui Korceaghin erea că găsise el o variantă la care vorbele ereau dublate în limba slovacă. Iar vorbele din Atletico Textila, în limba slovacă, sunau într-un fel de m-a apucat un râs imposibil de controlat. Am părerea că dacă Seinfeld avea cea mai mică idee de cum sună serialul lui în slovacă, nu mai pierdea aiurea timpul să născocească atâtea glume în engleză. Așa că m-am trezit vindecat complet de depresie în nici cinci minute. Din sticla de țuică mai ereau două degete, așa că m-am uitat la picturile de pe pereți și-am dat discuției o turnură mai intelectuală pentru ultima dușcă:
— Care-i crezul tău ca artist mixator, nea Igore?
— Pentru mine, nea Titi, ca artist, să fii cinstit e lucrul esențial pe lumea asta.
Pentru cine nu e tocmai familiarizat cu graiul moldovenesc, trebuie o precizare: în Republica Moldova, cuvântul „cinstit“ are rareori sensul de onest și mult mai des pe cel de beat-clește, de la câtă cinste i s-a făcut la cârciumă.
Cu stimă, Titi Smeureac,
cioban freelancer
