La München, refugiații sirieni sunt primiți cu flori. La noi, refugiați nu sunt, în schimb îi plângem pe nemți. Se poate un mai mare paradox?
În general, tocmai cei ale căror țări (precum Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România) nu sunt dorite de emigranți drept locuri de azil se arată revoltați de prezența zecilor de mii de persoane care tranzitează teritoriul Greciei, Serbiei și Ungariei, în mare grabă spre Germania. Guvernele respective și opiniile publice par să refuze până și cote modeste de refugiați care ar urma să fie redistribuiți; cei care nu au decât nesemnificative minorități musulmane se tem că Europa creștină se va islamiza; cei care nu au cunoscut atacuri teroriste din partea fundamentaliștilor evocă apăsat acest risc (precum fostul președinte Băsescu).
Așadar, tocmai „esticii“, care nu trăiesc zilnic cu „celălalt“, precum „vesticii“, văd în prezența sporită a străinului Apocalipsa, sfârșitul civilizației, al treilea război mondial ori cine știe ce conspirație malefică ducând spre toate aceste dezastre. În loc să caute soluții realiste și pragmatice, se lamentează și, în loc să coopereze în organizarea unui sistem de primire / triere a refugiaților și migranților, se lasă cuprinși de panică. Tot ei, care au importante diaspore de vechi azilanți politici și de mai recenți migranți economici (numai din Ungaria în 1956 au fugit circa 190.000 de oameni după zdrobirea revoluției), se arată inflexibili la suferința exilului altora, subliniind faptul că acești „alții“ sunt noneuropeni, adică o nouă specie de „barbari“, inasimilabili și incompatibili cu țările europene.
Citește continuarea comentariului pe site-ul Revistei 22.