Paradox: îi aplaudăm pe Halep și Hagi, dar nu facem (nimic pentru) sport | OPINIE

de Cristian Hagi , 16 mai 2017 - stire actualizata la ora 20:11, 16 mai 2017
Paradox: îi aplaudăm pe Halep și Hagi, dar nu facem (nimic pentru) sport | OPINIE

Când Gheorghe Hagi le spunea apropiaților că va investi în echipa sa, Viitorul, și că va deveni campion al României, aproape nimeni nu îl credea. Chiar și unii dintre cei mai apropiați, deși îi citeau pasiunea din ochi și îi cunoșteau determi­narea, aveau dubii. Cumnatul Gheorghe Popescu a afirmat că stăteau de vorbă cu orele despre fotbal și viitor, dar sunt sigur că nici el nu ar fi pariat pe succesul Viitorului de săptămâna trecută: campionii României la fotbal.

Triumful echipei nu vine din nimic, ci înseamnă aproape un deceniu de muncă grea, pe care nu mulți o știu. Titlul de campion este modul în care Hagi s-a gândit să dea ceva înapoi fotbalului care i-a definit viața. După retragerea din activitate, a investit în două mari lucruri. În primul rând, vorbim despre academia de fotbal care îi poartă numele, construită undeva, în mijlocul câmpului, în localitatea Ovidiu, nu în orașul natal, Constanța, care nu i-a întins nicio mână. În al doilea rând, într-un hotel din stațiunea Mamaia. Cei mai mulți bani s-au dus în aca­demie, în antrenarea copiilor, în construirea bazei și a stadionului. Vorbim despre milioane bune de euro, numai despre baza sportivă se vorbea de 12 milioane, acum câțiva ani.

A făcut toate acestea singur, cu sprijinul unor sponsori privați, fără să întindă mâna la autorități. L-am văzut acum câțiva ani într-un supermarket, semnând un contract de parteneriat. Magazinul punea la dispoziție alimente pentru copiii de la academie, academia se angaja să facă în schimb reclamă. Hagi a venit la conferință, a pre­zentat încă o dată proiectul și planurile sale, a mulțumit sponsorului, a făcut poze cu clienții. Vorbim despre un om care a strâns suficientă avere pentru a putea trăi întreaga viață, și el și familia sa, fără a mai mișca un deget. Cu toate acestea, făcea tot ceea ce trebuia pentru ca proiectul său de suflet, academia, să meargă mai departe.

A preferat să facă totul de unul singur, cu propriile puteri, după ce așa-ziși suporteri, care aveau în spate oameni de afaceri cu tot felul de interese, au făcut presiuni pentru ca stadionul din Constanța, care a purtat mai mult de cinci ani numele său, să revină la vechea denumire. „Nu merită ca stadionul Farului să îi poarte numele“, spuneau așa-zișii suporteri în 2005. Asta în condițiile în care ac­­ționar era unul dintre cei mai bogați români, un con­stănțean care a reușit să cum­pere cel mai mare șantier naval al țării. Nu merită să intru în detalii despre acești oameni. Vă spune însă un tip pe care îl cheamă tot Hagi: în multe țări din Europa, mulți au auzit de Hagi, m-au întrebat dacă suntem rude. De FC Farul, echipă care a dat faliment acum, dar care dă numele stadionului, nu a auzit nimeni. Aceiași oameni mici și plini de frustrări, care văd cum stadionul din Constanța a devenit o ruină, spun că nu rezultatele fac o echipă mare, ci palmaresul. Partea bună este că numărul lor este foarte mic.

În seara în care Viitorul devenea campioană, Simona Halep reușea să câștige pentru a doua oară turneul din Madrid, în urma unui meci spectaculos, în trei seturi, care a durat aproape două ore și un sfert. Certată cu pasiune de mulți, când are rezultate mai slabe, criticată pentru că nu ar merita locul ocupat în clasamentul WTA, Halep merge mai departe. Cu pași mai mici sau mai mari, este și rămâne una dintre cele mai valoroase jucătoare de tenis ale lumii.

Ce au în comun Hagi și Halep? În primul rând, determinarea. Când nimeni nu le dădea vreo șansă, au muncit, au investit, au continuat pe drumul ales, oricât de anevoios ar fi fost. Trebuie să ai o forță incre­dibilă să poți merge mai departe când te ajută atât de puțini, când mulți și-ar dori, poate, să fii parte din masa amorfă a acelora care stau pe margine și critică, obiectiv de neclintit în viață. În al doilea rând, faptul că au reușit (aproape) singuri. Nu s-au dus în Consiliul Local să ceară bani, cum fac une­le echipe ale căror performanțe sunt la ani-lumină de cele ale Viitorului (când spun „performanțe“ nu fo­losesc însă cuvântul corect, e prea mult). Spun unii comentatori despre Simona Halep că este „românca noastră“. O fi, dar ce a făcut în sport s-a datorat numai ei, familiei și unui sponsor privat, un operator din Portul Constanța care a crezut în ea și a ajutat-o financiar (pe ea și pe alții). Nici ea, nici Hagi nu au cerut bani pu­blici, s-au descurcat cum au putut.

În spatele victoriilor de care ne bucurăm toți se află efortul lor individual, visul și pasiunea lor.

Succesele celor doi ar trebui să ridice o discuție mai importantă: ce fac autoritățile pentru ca viitori campioni să vină din urmă. Deocamdată, dacă vorbim despre sportul de masă, nu se întâmplă nimic. Tabloul este sumbru, cel puțin în județul care i-a dat pe cei doi: stadioane părăsite, școli în cel mai mare municipiu care nu au săli de sport, piste de biciclete care încep de nicăieri și se sfâr­șesc în terase, străzi pline de câini fără stăpân care cred că dacă alergi pe ele le invadezi teritoriul și acționează în permanență. Dacă vrem să avem mai mulți Simona Halep și Gheorghe Hagi în viitor, autoritățile locale ar trebui să investească în sportul de masă (nu în cel de performanță, care este o afacere, cum bine spunea un prieten). Există și pârghii legale pentru acest lucru, dar și o datorie morală pentru copiii noștri.

Copiii trebuie învățați să facă sport, nu neapărat pentru a ajunge campioni, ci pentru a crește sănătoși. Alții și-au dat seama demult de acest lucru și au luat măsuri. În Germania, fiecare copil face sport constant de la 3 ani, de când intră la grădiniță. Pe lângă ce se face la grădiniță și la școală, fiecare face măcar un sport în privat. Într-o singură loca­litate mică din nordul Germaniei există două centre mari de sport, două mici stadioane, terenuri de sport în fiecare cartier (comunitate de 36.000 de locuitori), iar costurile și le permite orice părinte, în jur de 30 de euro pe lună pentru aproape orice sport. În plus, mi-a spus o amică stabilită în Germania, orice copil este învățat să înoate, pe parcursul clasei a III-a, și să meargă pe bicicletă, în clasa a IV-a. Spune despre ea că singurul sport pe care l-a făcut în România a fost mersul pe tocuri, acum aleargă lejer câte cinci kilometri și pune punctul pe i: „Când vezi în fiecare week-end cum vecinul tău de 70 de ani iese la alergat în pădure și tu urci scările până la etajul 1 și abia respiri, începi la un moment dat să te întrebi unde e normalitatea? Dar, dacă ieși la alergat dumi­nica dimineață în orice oraș mare al României și tu ești în echipament de alergat, iar restul sunt cu paharele de băutură în mână, uitându-se mirați la tine, ca la o arătare de pe altă planetă, te întrebi iarăși: unde este normalitatea?“.

Comentarii

Ultima ora

anunturi mica publicitate
Aboneaza-te la newsletter

Aboneaza-te pentru a primi cele mai importante titluri pe e-mail.

Urmareste-ne pe Facebook

Copyright © 2014. Toate drepturile rezervate RomaniaLibera.ro

Dezvoltat de Bluebay Design