Alegerile in urma carora Biserica Ortodoxa Romana va dobandi un nou Inaintestatator, primele de acest fel din istoria postcomunista a Romaniei, readuc in prim-plan o scadenta indelung amanata. Ele vor trebui sa dea nu doar un nou patriarh, ci si un raspuns la intrebarea care se afla pe buzele majoritatii romanilor in acest moment: se cuvine aspirat la o innoire ori continuitatea si rigoarea traditiei trebuie sa aiba primatul? Desigur, raspunsul presupune – ca si problema insasi – o redutabila complexitate, fiindca el trebuie formulat si in sfera teologiei, dar si in cea a organizarii ecleziastice. Or, fara a intra in detalii, scapata de un secol de istorie dominat de dictaturi, BOR are acum sansa nesperata a unui respiro democratic, in care si-ar putea recalibra anumite atitudini care nu au scutit-o in trecut de derapaje (se stie ca ortodoxismul s-a vazut compromis in contextul derapajelor extremiste ale ultradreptei interbelice) si nici de rusinoase compromisuri (precum unele dintre cele presupuse de coabitarea cu regimul comunist, dintre care astazi se vorbeste predilect doar despre colaborationismul unora dintre prelatii mai mari si mai mici cu Securitatea). Ingustarea mesajului crestin in limitele unui nationalism nu o data exacerbat si contraproductiv, explicabila pe anumite tronsoane in contextul aspiratiei romanilor la un stat national intregit si scapat de sub dominatiile straine, nu mai poate ramane, in noul context istoric, mostenirea de dus mai departe. si acesta este abia unul dintre exemplele ce se pot aduce in discutie intr-un context modelat de marile achizitii ale anilor care s-au scurs de la caderea ultimului tiran comunist. Intrarea Romaniei in constelatia UE, la 1 ianuarie a.c., impreuna cu Bulgaria, dar acompaniind mai vechea membra ortodoxa a Comunitatii Europene, Grecia, ar trebui fara indoiala sa dea teme ierarhiei celei mai puternice biserici din tara.
Dar aceasta ar insemna, fara dubiu, o analiza retrospectiva a atitudinilor de pana acum ale conducatorilor Patriarhiei, ale celor 6 mitropolii, ale arhiepiscopiilor si episcopiilor ce totalizeaza 11.146 de parohii si 15.116 lacasuri de cult. S-ar cuveni continuata secondarea oarecum discreta a politicului asa cum a avut ea loc mereu pana acum? Sau ar trebui ca Biserica insasi sa-si asume anumite initiative relevante pentru spatiul public care, necontrazicand prin nimic mesajul sau specific si prioritatea mantuirii, sa contribuie mai mult, mai vizibil, la ameliorarea vietii intregii Romanii? Daca aceasta din urma varianta ar avea castig de cauza, pe langa foloasele imediate – cuantificabile intr-o crestere de popularitate si de respect – s-ar inregistra, nu ma indoiesc, si o noua afirmare a demnitatii marilor pastori ai turmei ortodoxe.
Ma voi rezuma aici sa dau doar doua sugestii, survenite de pe pozitia unui observator al fenomenului complex care este agregarea UE, proces departe de a se fi sfarsit in actiunea sa de remodelare geopolitica a peisajului continentului nostru. O prima initiativa, cu impact zonal, ar putea fi o concertare a bisericilor ortodoxe Romana, Bulgara si Greaca intr-un for cu sanse substantiale de a reprezenta sfera rasariteana, ortodoxa din cadrul unional. Un asemenea "club" ecleziastic, pe langa sansa de a se implica in dezbaterea de factura spirituala de la nivelul intregii Europe, si nemaivorbind de sansele mari ca in scurta vreme sa se articuleze la dimensiuni si cu o portanta tot mai mare (pe masura ce noi tari ortodoxe vor fi acceptate in UE, dar chiar si adunand in jur alte biserici-surori, fie si neintrate inca in comunitatea politico-administrativa occidentala), ar permite ca statele noastre sa aiba o vizibilitate mai buna pe arena europeana si internationala. In acest fel, Romania – de ce nu ar veni initiativa chiar de aici? – si-ar putea asuma un rol suplimentar in jocurile in care este angajata si ar avea o optiune in plus fata de cele deja existente, testandu-si creativitatea majora la un nivel de exigenta admirabil. Dupa ce unii voievozi romani de odinioara si-au asumat sarcina de a juca un rol privilegiat in ecumena ortodoxa, iar anumiti ganditori bucuresteni interbelici visau la metropola damboviteana ca la o a patra Roma, o initiativa de felul celei pomenite aici, gandita cu seriozitate, har si profesionalism, ar putea marca un punct alb in istoria noastra si a spatiului pluriconfesional european.
O alta partitura scadenta, in care BOR ar putea avea un cuvant greu de spus, este chestiunea regionalizarii. Depasindu-si cu inteligenta si incredere in destin angoasele, capii Bisericii ar putea participa, de aici inainte – acum, cand spaimele secesioniste par sa fi fost, in sfarsit, depasite cu bine – la relansarea proiectului, cu foloase rapide si indubitabile pentru intreaga tara, cata vreme conturarea regiunilor intr-o maniera mai adecvata si mai substantiala ramane o conditie sine qua non pentru accesarea unor categorii de programe si fonduri comunitare. Nimeni nu pare sa se fi gandit pana astazi ca, in raport cu regiunile istorice care au starnit atatea temeri, si fata de regiunile de dezvoltare – schitate superficial si in graba, fara temeiuri substantiale, pe harta –, organizarea actuala a BOR ar putea da interesante sugestii, cu un prestigiu spiritual asigurat in ochii multora, pentru delimitarea regiunilor romanesti ale viitorului. La urma urmei, multe dintre autonomiile Evului Mediu au pornit tot de la teritoriile asupra carora aveau jurisdictie episcopii locului.
Teme si posibilitati de exersare a unor noi abordari, atitudini si discursuri – nu mai putin patriotice, dar de un alt stil – sunt suficiente. Exista insa si vointa pentru asa ceva?
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babes-Bolyai
