Pentru Sorin Oprescu, actualele locale au fost floare la ureche, efortul depus în această bătălie electorală fiind, în cel mai bun caz, de anvergura unei plimbări liniştite prin parc. A fugit de dezbaterile televizate cu ceilalţi contracandidaţi pentru a evita orice analiză a nerealizărilor sale. Iar principalul său contracandidat, reprezentantul PDL, s-a demonstrat plămădit cam din aceaşi aluat grosier-populist, ornat cu niscaiva elemente de saltimbanc.
Mă tem că doar în vremurile comuniste, când Oprescu îşi augmenta de zor statutul şi pleiada de relaţii indispensabile ascensiunii sale politice, bucureştenii au mai păşit cu asemenea silă la urne ca acum. Sorin Oprescu a tratat electoratul cu un sictir total şi scrutinul ca pe un fel de joc stupid şi complet inutil, dar care presupune, vrând-nevrând, mimarea unei minime competiţii întru satisfacerea prostimii de la urne.
Alegătorii din Bucureşti, odinioară atât de tranşanţi şi independenţi, au ajuns de nerecunoscut. Oprescu a reuşit performanţa supunerii unui oraş care a fost, timp de peste un deceniu, o veritabilă redută anti-FSN şi -PSD. În capitala României, segmentul electoratului educat, bine pregătit profesional şi bine informat politic este, probabil, cel mai mare din ţară, iar bucureştenii s-au dovedit vreme îndelungată greu de manipulat, în mare măsură perfect capabili să-şi formeze singuri opinia asupra realităţii lor cotidiene – fără „binevoitorul” ajutor al unor instituţii mass-media.
Succesul lui Oprescu se datorează, în bună parte, expunerii de care s-a bucurat în calitate de reprezentant de vază al falimentarului sistem medical românesc. În mod bizar românii, extrem de critici faţă de corupţia endemică la nivelul statului şi al clasei politice, par să iabă o slăbiciune aparte pentru medici, cărora le iartă acest păcat cu o indulgenţă de-a dreptul frapantă. Sistemul medical din România dispune, în pofida halului în care a ajuns, de destui profesionişti admirabili, dar şi de un număr imens de profitori în halate albe – fie ei simpli medici sau manageri de spital -, peste care se suprapun interesele colosale ale industriei farmaceutice, firmelor de import şi distribuţie de aparatură şi sau/produse medicale etc.
Cum întregul sistem, nereformat şi neregularizat, permite acumularea unor averi incredibile în doar câţiva ani, reprezentanţii săi par a fi ajuns un soi de castă dominantă, bucurându-se de un statut la care multhuliţii politicieni pot cel mult visa. Poziţia de manager a varii spitale din Bucureşti i-a permis lui Oprescu să acumuleze experienţă administrativă preţioasă, superioară celei destulor foşti sau actuali guvernanţi, având în vedere că a fost câştigată în apele extrem de tulburi ale sistemului medical românesc – nederanjat, de regulă, nici de DNA sau ANI şi nici de ANAF, în pofida sumelor uriaşe pe care le înghite.
Potrivit sondajelor de opinie, românii îşi percep sistemul medical drept profund corupt. Dar tot românii sunt de o consecvenţă incredibilă în materie de sărit cu plicuri şi/sau cadouri pentru o serie de servicii care ar trebui să fie, de fapt, gratuite. Cu vreo şapte ani în urmă opinia publică s-a indignat, la un moment dat, suficient pentru a solicita o asanare serioasă a sistemului, dar mai apoi spiritul civic s-a stins rapid. Pe perioada primului său mandat, Oprescu nu s-a demonstrat câtuşi de puţin motivat în privinţa transformării Bucureştiului într-o capitală modernă şi bine administrată – una care să ajungă să-şi surprindă vizitatorii în modul cel mai plăcut. Nici arhidiscutaţii maidanezi nu l-au preocupat până de curând, când a considerat că este cazul ca primăria să încheie un parteneriat lucrativ cu o asociaţie apropiată familiei sale. În pofida scandalului de presă care a urmat, Oprescu a rămas impasibil – considerându-se, aparent pe bună dreptate, intangibil.
Sorin Oprescu este, cu mare probabilitate, cel mai agil politician pe care FSN şi succesorul său PSD l-au produs din 1989 încoace. Ştie să-şi pună abilităţile în slujba partidului, deşi formal se declară independent, recte în afara acestuia. Loialitatea sa faţă de vechea elită comunistă – cea care ştia să răsplătească devotamentul exemplar cum se cuvine – a rămas neştirbită. Ca atare, a şi cenzurat, în 2010, o expoziţie de fotografii dedicată Minderiadei din iunie 1990 şi amplasată în Pasajul Universităţii, interzicând textele explicative ale imaginilor pe motiv că incită la violenţă. Violenţa nu l-a mai speriat însă la începutul acestui an, când s-a grăbit să asigure protestatarii antiguvernamentali şi -prezindenţiali de la Universitate că vor primi toate autorizaţiile necesare manifestaţiilor, în pofida faptului că primele incidente violente se înregistraseră deja.
Atunci când PSD va considera că a sosit momentul să pună capăt răsfăţului penelist şi viselor prezidenţiale ale lui Crin Antonescu, oferta de prezidenţiabil îi va reveni, cu destulă probabilitate, lui Sorin Oprescu. Până acum, a demonstrat cât se poate explicit că nu intenţionează s-o apuce pe urmele lui Traian Băsescu – nici nu va cădea în păcatul de a considera că legea este valabilă pentru toţi cetăţenii în egală măsură şi că reprezentanţii clasei politice nu se plasează defel de-asupra ei, nici nu va susţine necesitatea reformării statului şi nici nu va încuraja vreodată alegătorii cu privire la ridicarea nivelului de expectanţă faţă de calitatea reprezentării lor politice. Refuzul lui Oprescu de a se mai obosi cu o campanie electorală a cărei miză s-a rezumat „doar” la fotoliul de primar general al capitalei pare a fi un prim indiciu că acesta vizează, de-acum, curse electorale de un cu totul alt calibru. Cu cât bucureştenii vor persista în masochismul lor, cu atât mai bine pentru el.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
