Pe tot parcursul crizei de stat din România, Ion Iliescu a preferat să stea liniştit în plan secund. Va fi ştiut prea bine că în acest joc cu o miză gigantică, „cârlanul” va juca cuminte după setul de reguli moştenite de la patriarhul PSD. Numai că Ponta s-a demonstrat un discipol complet inabil, cu un bilanţ de-acum catastrofal. Tentativa de acaparare a puterii totale în stat a îngrozit atât Bruxelles-ul, cât şi statele-cheie ale UE prin ferocitatea ei, mesajul transmis de USL şi acoliţii din Legislativ fiind analog celui al mineriadei lui Ion Iliescu din iunie 1990 sau, ulterior, al lui Tudor Chiuariu în 2007: Habar n-aveţi voi de ce suntem în stare, la noi acasă facem ce vrem, iar voi sunteţi buni doar pentru a fi mulşi de bani.
Spre surprinderea USL, din 1990 şi până în prezent Occidentul a învăţat însă multe cu privire la România. A învăţat din fiecare discuţie şi negociere purtate cu oficiali ca Năstase, Hrebenciuc sau Stănoiu. A fost mai întâi neplăcut surprins, iar în cele din urmă scârbit de incredibila capacitate de disimulare a acestei specii de politicieni români. Victor Ponta a reuşit îns㸠în nici două luni, să-i surclaseze până şi pe neocomunişti, demonstrându-se cel mai insolent şi decepţionant dintre toţi granzii PSD. Faptul că la nici 40 de ani era, de fapt, o tânără speranţă a PSD, îl face cu atât mai jalnic. În această vară, Europa a trebuit să înveţe că primitivismul politic a rămas particular destulor politicieni români şi că PSD nu şi-a îngropat defel visul de metamorfozare în partid-stat pentru a rămâne veşnic la putere.
O comparaţie între actualul premier român şi foştii potentaţi din Balcani relevă că Ponta aduce cel mai mult cu Slobodan Miloşevici. Iar Occidentul a tras învăţăminte extrem de dureroase de pe urma dramei fostei Iugoslavii şi a propriilor eforturi zadarnice pentru a preveni apocalipsa declanşată de fostul lider sârb tot de dragul puterii absolute în stat. Liderii europeni vor fi constatat destule similitudini: dublul limbaj, uriaşa capacitate de disimulare şi escamotare, un narcisism puternic cuplat cu complexe de inferioritate, reflexul pasării vinei şi responsabilitităţii, perpetua culpabilizare a oponenţilor politici, dezinvoltura artificială şi rânjetul forţat în prezenţa liderilor europeni în pofida dezastrului de acasă şi a admonestărilor încasate.
În timp ce ambasadorul României la Berlin era convocat la cancelaria federală (gest rarisim al acestei instituţii!) pentru a lua la cunoştinţă îngrijorarea guvernului german faţă de situaţia politică din ţară, la Bruxelles liderii UE refuzau până şi uzuala conferinţă de presă comună, preferând să nu se afişeze public cu pucistul-şef de la Bucureşti, ci să transmită în scris guvernului USL o lungă listă de cerinţe şi avertismente – de altfel cele mai grave adresate vreodată unui stat membru. Atât la Bruxelles, cât şi la Berlin îngrijorarea faţă de îngrădirea atribuţiilor Curţii Constituţionale şi preocuparea pentru o desfăşurare corectă, fără tertipuri, a referendumului din 29 iulie au fost exprimate într-un limbaj tranşant. Andrei Marga s-a străduit ulterior să ne convingă că ambasadorul Comănescu s-ar fi dus, de fapt, la o cafea şi şuetă cu Christoph Heusgen, consilierul pe probleme de politică externă al cancelarului Merkel. Manipularea grosieră a şefului diplomaţiei române a continuat a doua zi, când l-a primit pe ministrul de stat în MAE german, Michael Link: Potrivit versiunii lui Marga, discuţiile au vizat extinderea cooperării româno-germane, potrivit ambasadei germane la Bucureşti oficialul a reiterat îngrijorarea guvernului său faţă de evenimentele din România.
Destui lideri europeni îşi vor fi amintit, zilele trecute, de propria lipsă de fermitate faţă de Miloşevici şi de soarta ulterioară a Iugoslaviei. Actuala lor poziţie este lesne explicabilă, fiind vorba şi de un gest de autoapărare. UE are toate motivele să se teamă de contagiune, deoarece haosul politic şi economic dintr-o ţară duce, automat, la o emigrare masivă a cetăţenilor precum şi la o creştere alarmantă a ratei de criminalitate în varii regiuni ale acesteia. Gestul Bruxelles-ului de a-şi impune autoritatea într-un colţişor de-acum tulburent al Europei survine în condiţiile în care pe de o parte se confruntă, în premieră, cu efectele aderării premature pe care a girat-o, iar pe de alta a temerilor generale privind viitorul UE. Ca atare, stupidele afronturi ale europarlamentarului Norica Nicolai, preşedintelui interimar şi premierului României, potrivit cărora ţara nu este o „colonie” a Bruxelles-ului sau Berlinului, nu vor fi uitate prea curând pe scena politică europeană. O astfel de retorică este demnă de „puţul gândirii” lui Ion Iliescu – să o auzi din gura cuiva care îşi încasează leafa substanţială tocmai de la Parlamentul European sună de-a dreptul grotesc. Iar venită din partea unui premier care are de administrat o ţară dependentă de fonduri europene şi asistenţă financiară de la UE şi FMI reprezintă culmea ridicolului. Cât despre Antonescu, acesta a dat, vineri, o primă audiţie pentru rolul lui Gaddafi de Dâmboviţa, decis să impună reversul Primăverii Arabe. Românii sunt cei care vor decide până la urmă dacă un asemenea destin le este pe plac sau nu.
Vreau să cred că la vârful UE vor fi fost şi oficiali care au considerat că prin atitudinea lor tranşantă răsplătesc într-o oarecare măsură poporul român pentru sacrifiicile sale făcute în perioada preaderării şi rămase până acum mai degrabă nerecompensate ca urmare a incapacităţii ţării de absorbire a fondurilor UE. De-a lungul anilor, am întâlnit destui oficiali şi experţi UE încrezători în capacitatea de maturizare a românilor pentru a se lepăda¸ în fine, de gaşca pseudo-politicienilor de genul Ponta, Mazăre sau Dragnea. În nenumăratele lor vizite efectuate în România, eurocraţii au putut constata că ţara dispune de destui membri merituoşi ai sistemului judiciar, la care se adaugă nenumăraţi cetăţeni curajoşi dornici să pună umărul la anihilarea nocivelor grupuri şi reţele de influenţă.
Românii şi în special tinerii trebuie să se mobilizeze urgent dacă doresc să mai aibă parte de un destin european la ei acasă. Doar de ei depinde, în aceste clipe de răscruce, viitorul ţării şi al lor personal. Pentru că jocul de-a suspendarea a luat o turnură dramatică pentru România, miza fiind între timp cu totul alta. Din nefericire pentru români, una incomensurabilă.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
