Interpretarile lansate in diferite capitale europene dupa summitul de la Bruxelles amintesc de declaratiile festiviste de la aflarea primelor rezultate ale unor alegeri, cand chiar dupa un bilant catastrofal fiecare partid se proclama cu emfaza castigator. Amaraciunea multor comentarii arata insa ca ceea ce in aparenta Londra, Varsovia sau Amsterdam par a fi castigat a pierdut Uniunea Europeana in ansamblu. si totusi se poate spune ca – datorita in primul rand iscusintei si tactului cancelarei Angela Merkel, actuala presedinta a Consiliului European – a putut fi evitat un esec cu consecinte incalculabile. Dupa aproape doua decenii de tratative si tergiversari, sefii statelor membre au cazut acum de acord asupra unui tratat care pastreaza, dupa unele estimari, 90% dintre prevederile proiectului de constitutie respins prin referendum in Franta si Olanda. Urmand a intra in vigoare in 2009, noul tratat permite unei Uniuni Europene largite sa actioneze mai flexibil si mai eficient – prin inlocuirea in multe domenii a votului unanim cu acela al majoritatii calificate, prin instituirea unui presedinte al Consiliului, ales pe doi ani si jumatate, si a unui ministru de externe (numit insa altfel, la insistentele Angliei), prin intarirea rolului Parlamentului European si al parlamentelor nationale, prin reducerea la 15 a numarului comisarilor, prin adoptarea Cartei drepturilor fundamentale, prin posibilitatea, noua, de retragere din UE. Dubla majoritate – 55% dintre membre si 65% din totalul populatiei – se va aplica abia din 2014 (concesie facuta Poloniei, care isi pastreaza astfel posibilitati maxime de blocare a deciziilor), iar la simbolurile statale ale UE s-a renuntat (sub presiunea Olandei si a Angliei).
Reuniunea de la Bruxelles a pus capat crizei constitutionale, dar a marcat si sfarsitul unei Europe a consensului, unde, prin renuntari partiale, fiecare tara avea in final de castigat. Compromisul obtinut cu extrema dificultate – mai ales din pricina pozitiei obstructioniste, pana in ultima clipa, a gemenilor Kaczynski – a pus in evidenta existenta a doua categorii de state membre: cele pentru care integrarea economica, sociala si politica joaca in continuare un rol primordial si cele pentru care primeaza interesele nationale, UE fiind doar o vaca de muls, o sursa de despagubiri perpetue pentru nedreptati, reale ori ba, ale istoriei. Triumful acestora din urma e insa o victorie à la Pyrrhos: orice tara europeana, cantonata intre redutele unui nationalism ingust, reprezinta o cantitate neglijabila intr-o lume dominata de colosi de talia SUA, Rusiei, Chinei, Indiei si Braziliei, carora doar o Europa puternica si unita le poate tine piept. Pe de alta parte, punandu-se de-a curmezisul, barand calea unui consens real, care sa aduca tuturor avantaje tocmai prin consolidarea elementelor integratoare, tari ca Anglia sau Polonia isi dauneaza chiar lor, condamnandu-se singure la izolare in sanul UE. Caci statelor dornice sa avanseze mai rapid pe calea integrarii nu le ramane alta iesire din impasul provocat prin instrumentalizarea dreptului de veto decat incheierea de intelegeri pe sectoare de interes comun, dupa modelul spatiului Schengen sau al uniunii monetare. Este o varianta pragmatica a "Europei cu doua viteze", oferindu-le sanse si celor la inceput sceptici, si pentru care pledeaza voci prestigioase, precum a premierului italian Romano Prodi, fost presedinte al Comisiei UE.
E imbucurator ca, la Bruxelles, Romania a optat pentru o pozitie rezonabila; ar mai ramane insa ca ea sa-si defineasca orientarea in raport cu scenariile a caror conturare ar putea deveni inevitabila.
Gheorghe Sasarman este scriitor stabilit in Germania
