Cine nu a traversat măcar o dată, urcînd pe DN1, satul Bărcăneşti, nu a ocolit acolo vreun beţiv, nu a lăsat să traverseze un cal, nu a închis fereastra să se apere de mirosul de petrol, nu a citit anunţul cu cahlele de sobă şi nu a căscat gura la măreţele picioare ale noii autostrade, care se înalţă deasupra satului? Poveştile cu Bărcăneştiul au fost întotdeauna pitoreşti, de la cei unsprezece subofiţeri de poliţie care asigură cu rîndul radarele nemiloase pentru şoferi, la pungile de plastic în care poliţia şi hoţii fură cot la cot ţiţeiul din conducte, după ce le dau găuri cu bormaşina. Greu de imaginat, în acest sat de pustă, animat la toate orele, că se poate întîmpla o tragedie. Dar asta numai pentru că nu avem destulă imaginaţie. Şi destul spirit de observaţie: că atfel am fi băgat de seamă că deşi Bărcăneştiul de douăzeci de ani de cînd îl ştiu a căpătat o nouă staţie de benzină, vreo trei sensuri giratorii, o nouă primărie strălucitoare şi picioarele care ţin autostrada peste care se înalţă nişte arcuri sclipitoare şi gonesc nişte bolide indiferente, că viaţa oamenilor nu s-a prea schimbat. Trebuie să fie cel mai poluat sat din România, cu cîte conducte prost lipite trec prin decor, cîte maşini cu motoare vechi sau prea puternice gonesc pe drum şi cu toate astea copii, femei, bătrîni şi vaci umblă prin praful de pe marginea drumului rapid- că nu au alt drum. Progresul nu i-a atins şi pe ei. Nu trece lună fără vreun accident de circulaţie şi an fără vreo persoană strivită pe margine. În presa naţională ştirea apare sub titlul standard de „trafic blocat pe DN1”. Ultima victimă care a prins titluri naţionale avea 21 de ani, şi nu e de mirare că nu s-a vorbit mult despre ea, pentru că moartea i-a venit cînd făcea cel mai banal lucru din lume, se ducea acasă pe cărarea de praf de pe marginea drumului.
Şi iată că ne dăm seama acum de o altă caracteristică esenţială a Bărcăneştiului: cine trăieşte cinstit acolo, orice slujbă ar avea, cu orice salariu şi orice vechime, nu va putea niciodată din banii lui să îşi permită o casă. În asta, Bărcăneştiul este aidoma naţiunii întregi: doar o infimă minoritate în această ţară îşi poate permite într-o viaţă să îţi cumpere şi să îşi achite o casă. Părinţii au căpătat la preţuri acceptabile apartamentele construite în timul comunismului: dar timpul acelei minuni s-a dus. Calea spre o casă şi întreţinerea unei familii trece, din necesitate, prin străinătate. Tiberiu Ionuţ Costache, bărbatul de 36 de ani ucis în Algeria, care a lăsat în urmă o femeie însărcinată şi un copil muncea unsprezece luni pe an în străinătate şi venea doar o lună la familia lui, acasă. Şi în asta, era asemănător mai multor milioane de români la ora asta. Oameni, printre cei mai buni: cum a zis un vecin de al lui intervievat de televiziune, era un băiat bun, mai rar aşa ceva la Bărcăneşti. Ajunsese la prosperitate, sub forma unei case noi, turcoaz, pe poartă cu o cutie poştală nemţească, luată de la Praktiker, radiind speranţa burgheză a unei vieţi prospere pe temelii solide. Vezi însă că salariile bune vin cu un anumit risc, şi într-o zi oarecare hazardul a lovit şi Tiberiu Ionuţ Costache a fost ucis într-o ţară străină, victimă aproape anonimă într-un război global, nu străin nouă, cum s-a spus, dar spre norocul nostru, foarte depărtat. Pînă acum.
Acum cîteva zile, şeful statului a vorbit despre criza ostaticilor din Algeria. A spus aşa: „. Trebuie să ne punem întrebarea cum ne apărăm cetăţenii. Cînd pleacă…. să lucreze în străinătate, românii au sentimentul ca statul lor îi va apăra. (…), şi „nu avem dreptul să trecem peste acest eveniment fără a da un răspuns. Ce ne asumăm din ce s-a întîmplat în Algeria?”.
Aş vrea să răspund eu şefului statului azi, cu exact acelaşi răspuns pe care l-am dat unor ziarişti la o televiziune privată care primiseră ordin să execute pe ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu, după un incident similar petrecut în Orientul Mijlociu acum cîţiva ani, din perspectiva cuiva care lucrează în străinătate, care vizitează adesea zone de conflict din partea unor organizaţii internaţionale şi rezidă majoritar într-un stat occidental. Nu avem ce să ne asumăm din ce s-a întîmplat în Algeria, tot aşa cum nici MRU nu avea de ce să-şi asume ce s-a întîmplat atunci în Palestina, noi, cetăţenii români care lucrăm în străinătate şi ajungem voluntar în zone de risc nu aşteptăm de la statul român să ne salveze de acolo, statul să îşi ia răspunderea penru soldaţii trimişi în Afganistan şi Irak, nu pentru noi. Răspunderea statului e să asigure servicii consulare prompte şi civilizate pentru orice situaţie, dar în situaţii de acest gen dacă ai ajuns la consulat deja nu mai e grav. Un sistem de prevenire a fost dezvoltat în decursul timpului, sau eu nu aş fi ajuns să primesc ca SMS avertismente de la MAE, deşi nu informez niciodată pe nimeni unde mă duc şi ce fac, dar s-au prins ei că nu mă duc unde trebuie. Dar există sisteme de prevenire deschise, online, ale Departamentului de Stat, ale Foreign Office, oricine are capul pe umeri verifică înainte de a călători undeva. Răspunderea statului, dincolo de funcţionarea decentă a consulatelor, este mai degrabă politică. Iată că am pierdut treptat din capitalul social pe care ni-l lăsase Ceauşescu, prieten cu tot felul de state teroriste, parţial inevitabil, că nu mai sîntem noi înşine a rogue state (eu am avut la facultate colegi palestinieni care in weekend se antrenau pentru Intifada), parţial din voinţă politică, pentru că am vrut să ne afirmăm în Afganistan, Irak, să avem scut anti-rachetă şi aşa mai departe. Nu ne mai bucurăm de regim special şi expaţii noştri sînt vînaţi la fel cu oricare din UE. Pentru asta să ne asumăm răspunderea, că am eu bănuiala că al-Qaeda, căreia tocmai i-a fost dejucat un atentat la noi în ţară, nu s-ar fi ocupat de noi dacă nu ne vîram în faţă la toate cele de mai sus, şi nici nu cred că publicul nostru, în mare măsură absent şi neavizat, era aşa de dornic de scutul de la Deveselu dacă era la curent cu toate consecinţele.
Deci acesta e primul lucru de asumat, sîntem singura ţară în care discuţia despre participarea la expediţii internaţionale o stabileşte guvernul, fără nici o consultare publică. Acum vrem să mergem în Mali. Amatori se vor găsi, să diurna pe zi la război e mare şi militarii au şi ei nevoie de case. Dar poate preţul ca fi prea mare? Cînd vorbim despre asta, public şi deschis? Nu spun că opinia publică ştie mai bine (dovadă Vietnamul), ci doar că într-o democraţie ar fi normal să ai o asemenea dezbatere…
Oricum, asumarea unei politici externe e cel mai puţin lucru. Să ne întrebăm ce putem face ca riscul peste hotare să nu fie perpetuu o alternativă mai atrăgătoare decît viaţa acasă. Toţi tinerii noştri care pleacă îmi invocă exact acest lucru: că în România nu au, în nici o perpectivă, cum să îşi construiască vreodată o casă muncind onest. Şi asta nu doar pe criză, şi înainte de ea. E asta în programul vreunui partid, aşa cum Franklin Delano Roosevelt după marea depresiune şi apoi după al doilea război mondial a făcut o politică guvernamentală ca milioanele de tineri să îşi poată finanţa o ipotecă pe casă sub valoarea chiriei?
Nu, nu Algeria trebuie să ne-o asumăm. Ci Bărcăneştiul.
Urmăriţi-o pe Alina Mungiu-Pippidi pe www.romaniacurată.ro
