Sub titlul "Socialism, justitie, terorism", domnul Michael Radu isi exprima recent, la rubrica "Opinii", nemultumirea, printre altele, fata de faptul ca Brigitte Mohnhaupt, "responsabila pentru numeroase asasinate spectaculoase, condamnata la cinci inchisori pe viata, a fost eliberata dupa 24 de ani, in urma presiunilor social-democratilor si verzilor". Afirmatia contine cateva inexactitati: mai intai, ca fosta terorista, una dintre capeteniile abominabilei organizatii R.A.F., nu a fost eliberata, ci abia urmeaza sa fie pusa in libertate pe 27 martie, prin suspendarea conditionata, pe o perioada de cinci ani, a pedepsei – cu obligatia de a-si anunta domiciliul, locul de munca etc.; apoi, ca ea avea de ispasit nu cinci, ci doar o condamnare pe viata – ceea ce, conform Codului Penal german in vigoare de la 1 mai 1986, constituie pedeapsa maxima; legislatia prevede insa, pentru condamnatii pe viata, posibilitatea punerii in libertate conditionata dupa executarea a minimum 15 ani de pedeapsa, iar in cazul ei instanta a majorat la 24 de ani acest soroc. Mult mai grava insa decat o formulare, dupa cum se vede, urechista, este incalificabila acuzatie ca justitia germana s-ar lasa influentata de presiunile unor politicieni. Asa cum era de asteptat pentru un caz rascolind atatea amintiri dramatice, decizia Tribunalului de land din Stuttgart a fost intr-adevar insotita de o animata dezbatere pro si contra; dar ea a fost luata cu respectarea deplina a literei si a spiritului legii – cu consultarea procuraturii generale si in urma expertizei care confirma lipsa vreunui pericol pentru societate –, proband astfel tocmai independenta si impartialitatea actului justitiar: intr-o tara cu adevarat democratica, legea este una pentru toti, iar mobilul ei nu este razbunarea, ci pedepsirea si resocializarea! Ar mai fi de precizat ca in fruntea celor care s-au pronuntat pentru punerea in libertate a Brigittei Mohnhaupt nu s-au aflat social-democratii sau verzii, ci doi fosti ministri liberali – Gehard Baum (interne) si Klaus Kinkel (justitie, externe, vicecancelar). Autorul se credea indreptatit, mai apoi, sa puna la indoiala "seriozitatea si calificarile morale si legale ale europenilor ce se arata atat de ingrijorati de soarta detinutilor islamisti de la Guantanamo": asadar, noi, europenii, am fi neseriosi, ba pe deasupra descalificati moral si legal, atunci cand ne manifestam dezacordul fata de incalcarea de catre administratia Bush, si nu numai in cazul Guantanamo, a conventiilor internationale, a cartei drepturilor omului si chiar a propriei legislatii. In Statele Unite, ne mai admonesteaza semnatarul articolului, astfel de indivizi "ar fi fost condamnati la moarte si deci pusi permanent in afara circulatiei". Nu ma voi avanta aici in consideratii cu privire la pedeapsa capitala, abolita nu numai in statele europene, ci, de drept sau de fapt, in 125 de tari de pe tot globul si impotriva careia militeaza activ comisia pentru drepturile omului a ONU; ar fi insa de retinut numele celor patru tari care detineau in anul 2005 peste 94% dintre sentintele executate: China, Iran, Arabia Saudita si… SUA. O foarte onorabila "axa", nimic de spus. Cat despre caderea, mai ales a think-tank-urilor neoconservatoare, de a da altora lectii privind lupta impotriva terorismului, dezastrul razboiului din Irak spune mai mult decat o suta de editoriale. Cine mai are vreo indoiala ar face bine sa citeasca, tot la aceasta rubrica, instructivul articol "Adio, (glorios) razboi", semnat de Shlomo Ben-ami, fost ministru de interne si de externe al Israelului. z
Gheorghe Sasarman scriitor roman stabilit in Germania
