Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Nu traseismul e problema!

Mircea Kivu 02.09.2014 - 22:12

Principalul păcat al ordonanţei de urgenţă iniţiate de către Dragnea şi adoptate (se pare, căci până marţi nu fusese publicată) de Guvern săptămâna trecută nu este “legalizarea traseismului”.

Share

 

Principalul păcat al ordonanţei de urgenţă iniţiate de către Dragnea şi adoptate (se pare, căci până marţi nu fusese publicată) de Guvern săptămâna trecută nu este “legalizarea traseismului”.

În sine, faptul că un demnitar ales are posibilitatea să se mute de la un partid la altul nu e neapărat reprobabil. La urma urmei, nu e deloc clar de ce parlamentarii au voie să se mute de la un partid la altul (deşi şi-au obţinut mandatul în funcţie de scorul partidului), iar primarii (care au câştigat un scrutin strict uninominal) nu au voie s-o facă. Adică, de ce a zis Constituţia doar despre mandatul parlamentarului că nu poate fi imperativ, dar nu şi despre cel al aleşilor locali?

Traseismul, ca act individual, poate fi justificat şi acceptabil în funcţie de circumstanţe. Ca fenomen însă, fluxul migratoriu, care se produce întotdeauna dinspre partidele din opoziţie către cele de la putere, este grav pentru că subminează rolul pe care îl are de jucat opoziţia într-o democraţie reală. Cauza care produce acest flux, mai ales în cazul aleşilor locali, este alocarea discreţionară de către Guvern a fondurilor care se distribuie comunităţilor locale. Cum spune Florina Presadă de la CeRe, “banii de la centru se duc în local pe criterii politice şi, implicit, […] dezvoltarea locală în România se face după culoare politică”. Mecanismul prin care aleşii migrează în masă către partidul de la putere e arhicunoscut: ca să fie reales, primarul trebuie să-şi îndeplinească, cât de cât, promisiunile făcute (cel mai adesea, fără acoperire) în campanie; pentru asta are nevoie de fonduri de la Guvern; acesta le acordă de preferinţă primarilor din partidul de la putere; primarii atraşi în acest fel vor juca un rol substanţial în campania electorală, în favoarea candidatului partidului de guvernământ. Nu întâmplător, partidele îşi numesc la Ministerul Dezvoltării Regionale oamenii-forte.

Dacă se doreşte cu adevărat dispariţia fenomenului traseismului, ar trebui elaborate criterii şi proceduri clare şi transparente de alocare a fondurilor către comunităţile locale şi creşterea ponderii banilor care sunt colectaţi direct la nivel local (adică autonomie financiară). Nu întâmplător, toate guvernele s-au ferit ca dracul de tămâie să facă vreunul din lucrurile astea. Interdicţia, pentru emiterea căreia se vor găsi mereu portiţe ocolitoare, tratează (prost) efectul, nu cauza.

Dacă domnii Dragnea şi Ponta ar fi produs un proiect de lege prin care ar fi abrogat litera g1 din alineatul 2 din articolul 15 al Statutului aleşilor locali, proiect pe care l-ar fi supus mai întâi dezbaterii publice şi apoi celei parlamentare, unde ar fi putut fi contestat la Curtea Constituţională şi, după parcurgerea tuturor paşilor normali, ar fi devenit lege, nu ar fi fost loc de contestare. Dar domniile lor au promovat modificarea prin ordonanţă de urgentă (care urgenţă?), în preajma alegerilor prezidenţiale, astfel încât să producă efecte imediate. Chiar dacă va fi în cele din urmă invalidată la Curtea Constituţională, asta se va întâmpla foarte târziu (căci iluzii despre actualul Avocat al Poporului nu mai putem avea), când efectele asupra campaniei electorale vor fi fost produse.

Mai mult, ordonanţa nu abrogă interdicţia migraţiei primarilor, ceea ce ar putea însemna, ­într-o eventuală viitoare schimbare de conjunctură, un flux invers, de plecare a primarilor din partidele aflate azi la putere. Doar instituie o scurtă perioadă de transferuri, după care lucrurile sunt “îngheţate” în poziţia favorabilă cuplului Ponta-Dragnea.

Pentru că am adus vorba despre procedurile din fotbal, încerc să explic ce se întâmplă printr-o paralelă cu acest sport. Să presupunem că cineva vrea să introducă o nouă regulă – de exemplu, că poarta nu mai are 7,34, ci 4 metri în lăţime. Discutabil, dar, la o adică, echitabil, avantajele şi inconvenientele fiind aceleaşi pentru ambele echipe. Ce-ar fi însă dacă această regulă s-ar aplica numai după ce una dintre echipe a câştigat meciul-tur cu 2-0, iar după retur s-ar reveni la cea veche?

Ponta invocă, fariseic, faptul că un termen de graţie similar ar fi existat şi în 2006, atunci când liberalii au schimbat legea. Minte cu neruşinare, din cel puţin două motive. În primul rând, atunci s-a introdus pentru prima dată regula că primarul îşi pierde mandatul dacă demisionează din partid, şi era firesc să se lase o perioadă de graţie (45 de zile) în care oamenii să decidă. În al doilea rând, reglementarea respectivă (Legea 249/2006) nu s-a adoptat prin ordonanţă de urgenţă, ci a parcurs toate etapele parlamentare, plus contestarea la CCR – şi nu a fost adoptată în ajunul alegerilor, ci în iunie 2006, cu trei ani înaintea următoarelor alegeri.

Aşadar, motivul imediat al nemulţumirii noastre, a celor care am protestat prin scrisoare deschisă şi (cam puţini) în stradă, este abuzul de putere concretizat în abuzul de legiferare prin ordonanţe de urgenţă şi schimbarea abuzivă (chiar dacă legală în formă) a regulilor în timpul jocului.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...