Intrând în UE la 1 ianuarie 2007 – după eforturi concertate şi etapizate de mai mult de un deceniu –, România, ca şi ceilalţi parteneri din comunitatea europeană, a delegat parte din suveranitatea naţională.
Deoarece nu toată lumea pare să priceapă şi să accepte asta, menţionez că nu poţi fi într-un joc cu mai mulţi participanţi şi, în acelaşi timp, să ignori regulile jocului de echipă, jucând de unul singur, după cum te taie capul. Ţara noastră şi diversele ei conduceri, ca şi instituţiile statului şi populaţia însăşi au avut, înainte de 2007, destul timp pentru a decide dacă se doreşte intrarea în acest joc al coordonării intereselor pentru o viaţă mai bună sau nu.
Prin urmare, întreaga retorică de văicăreală de după 2007, că „nu trebuia!“, că „înainte eram mai stăpâni la noi acasă!“, că „ne conduc străinii, de la Bruxelles!“ şi că „de ce naiba decide pentru mine Olanda, sau Franţa, sau Germania ce mi-e bine?!“, este puerilă şi nu dovedeşte prea multă responsabilitate. Ea arată mai curând că vrem în Europa când avem avantaje, dar vrem cu Europa numai atunci când aceasta consimte la propriile noastre atitudini şi idiosincrazii. Or, aşa ceva nu e posibil în nici o discuţie serioasă.
Mi s-a întâmplat, nu o dată, să scriu eu însumi împotriva exceselor unei „europenizări“ de supra-faţă, lipsite de demnitate, dar în acest fel criticam nu Europa şi standardele ei, ci atitudinea demagogică şi oportunistă a unor lingăi naţionali, de-ai noştri. Problemele euroconformităţii nu sunt aşa, plutitoare în abstract, precum norii pe cer într-o frumoasă zi de vară, ci ating chestiuni concrete. Iar faptul că Europa însăşi, cel puţin în unele componente ale ei, se vădeşte xenofobă, antiromână şi, în egală măsură, datorită chestiunii romilor, rasistă, nu justifică şi nu face mai tolerante propriul nostru antieuropenism, atunci când se manifestă, nici propriul nostru rasism de acasă, propria xenofobie.
La nivelul statului chestiunile punctuale care înseamnă, în fapt, mai aproape sau mai departe de Europa comunitară sunt cotidiene. Ele fac parte dintr-un proces de europenizare funcţională a instituţiilor oficiale şi a oamenilor care le reprezintă pe acestea. Iată de ce intervenţia publică a Noricăi Nicolai, figură din rândul proeminenţilor PNL, în chestiunea numirii procurorului-şef nu are de ce stârni uimire, decât dacă cineva ţine morţiş să vadă în ea un val stârnit în interiorul USL. În fapt, doamna Nicolai atrage atenţia, înainte de a se săvârşi o greşeală, asupra posibilităţii căderii în respectiva eroare gravă, cu consecinţe la nivelul întregii ţări şi a evaluării acesteia la nivel internaţional.
Cum premierul a anunţat că intenţiona să facă numirile la vârful justiţiei româneşti după bunul plac al troikăi din care fac parte, alături de domnia sa, dl Crin Antonescu (de voie) şi preşedintele Băsescu (de nevoie), Norica Nicolai l-a interpelat: „Ignorarea procesului de selecţie prin agreerea de către anumiţi lideri politici a unor persoane pentru aceste poziţii ar constitui un prejudiciu semnificativ pentru justiţia din România. Cred că doar existenţa unor criterii transparente poate asigura numirea pentru aceste funcţii a unor persoane profesioniste şi independente politic“. Absolut rezonabil! Dar, spre a nu lăsa loc obiecţiei că remarca sa ar putea ascunde o poziţionare pro domo, doamna Nicolai a adăugat: „… Părerea mea este că, în procesul de numire a procurorilor-şefi, România ar trebui să se consulte cu reprezentanţii Comisiei Europene în legătură cu existenţa şi menţinerea acestor criterii de selecţie convenite, întrucât posibilitatea numirii directe ar putea fi considerată o nerespectare a angajamentelor luate de statul român şi ar risca să contureze ideea interesului clasei politice de a controla justiţia“.
La această judicioasă poziţionare, care a fost înregistrată drept prima reacţie publică a unui lider PNL în chestiunea numirii şefilor DNA şi Parchetului General, numire asumată de Victor Ponta, în calitatea lui momentană de ministru interimar al Justiţiei, Ponta a reacţionat neîntârziat, precizând: „Voi face numirile în funcţie de posibilitatea ca doi oameni acceptaţi în rândul magistraţilor, dar şi de partenerii noştri europeni, [să] po[a]t[ă] să fie numiţi de preşedintele Băsescu. Pe dl Morar nu l-aş fi numit însă niciodată“. El a subliniat că, oricât de importantă în plan naţional, seria numirilor din justiţie se face sub atenta monitorizare a UE: „Există o uriaşă aşteptare, puteţi să-i spuneţi şi presiune, din partea partenerilor externi, de a rezolva această situaţie. Mă afectează minciuna spusă zi de zi că USL a venit la putere ca să-i apere pe corupţi, pe Voiculescu, pe Dragnea“. Cum nu numai la Bruxelles se suspectează partizanatul politic pus în faţa interesului public, premierul a adăugat: „Ideea n-a fost că USL va câştiga alegerile ca să facă din justiţia dlui Băsescu justiţia USL. Eu n-am spus niciodată aşa ceva“.
Este bine că asemenea angajament de dibuire a neutralităţii survine, în fine, mai ales că vara anului 2012 părea să fi azvârlit România, de pe o zi pe alta, într-un trecut abuziv şi obtuz incompatibil cu angajamentele democratice asumate în interior, cu ştiinţa guvernanţei şi guvernării în cadrele statului de drept, dar şi în răspăr faţă de traseul asumat de UE. Cu un amendament: chiar dacă există sau ar exista cele mai straşnice temeiuri pentru a-i nega, subiectiv, dreptul lui Daniel Morar de a ocupa una dintre funcţiile care îşi aşteaptă numiţii, excluderea de principiu a oricărui cetăţean al României dintr-o competiţie pentru care, în principiu, satisface toate condiţiile, în cazul în care s-ar înscrie în ea, este inacceptabilă. Dacă nu există nici o condamnare sau o abatere demonstrabilă prin acte, toţi cei care se pot dovedi potriviţi poziţiilor ce se doresc ocupate în justiţia noastră au egală îndreptăţire de a se prezenta la un concurs.
Până când premierul României învaţă acest adevăr simplu al democraţiei, ce e de făcut? Rămânem cu toţii contestabili şi depreciaţi fiindcă unul sau altul dintre dirigenţi ne desconsideră? Nu mi se pare acceptabil.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai.
