Parlamentul nostru vrea respect de la alte puteri ale statului și de la noi. Campionul principal al acestei abordări este Călin Popescu Tăriceanu, care e ultimul apărător al democrației de pe la noi.
Democrația chiar are nevoie de apărare, că stă prost. Au mai rămas puțini oameni care cred că alegerile schimbă ceva. Se va reflecta în participarea la alegerile din acest an.
Parlamentul nu face nimic să câștige încrederea cuiva. Avem parlamentari așa de proști că iau sentințe cu închisoarea că își angajează rudele la cabinetul parlamentar, deși asta a devenit ilegal.
Poate că se cred deasupra legii.
Vezi însă că nu sunt deasupra legilor pieței, deasupra legilor naturii, deasupra legilor UE și nici a celor românești. Știu, pentru că am trimis executorul judecătoresc pe când d-nul Văcăroiu era președintele Senatului și i-a poprit salariul, pentru cheltuieli de judecată pierdute cu Coaliția pentru un Parlament Curat. Sunt deja vreo opt ani de atunci, dar nici zece nu par suficienți pentru capacitatea de învățare a unora.
Criza ar fi trebuit să fie lecția principală pentru Călin Popescu Tăriceanu, care a patronat peste cea mai mare creștere din istoria postdecembristă pentru a ne duce în deficit.
De ce s-a întâmplat așa am povestit în prefața la ce ar fi trebuit să fie studiul Băncii Mondiale cu ocazia împrumutului UE pentru România la criză, ale cărui condiționalități mai sunt valabile și azi. Erau însă foarte slabe, dovadă că mai nimic din ele nu s-au pus în practică, iar studiul a fost ascuns sub preș. Partea mea o puteți citi aici. Este povestea iraționalității colective a unui Parlament fără disciplină, în care inițiatori ai căror egoism frizează demența, de la d-nul Voiculescu la autorii legii dării în plată, pornesc adevărate tsunami cu riscuri pentru noi toți, pentru că nu îi duce capul mai mult decât pe ăla care continuă să-și angajeze familia fără să aibă minima capacitate intelectuală de a prezice consecințele.
Exemplele date de mine în studiu sunt vechi, dar mecanismul e același. Trecem legi care sunt echivalentul dărâmării grinzii de rezistență a unei clădiri într-o zonă cu potențial seismic ridicat. Guvernul zice nu, BNR se opune, comisiile de specialitate din Parlament dau din colț în colț, partidele nu aprobă proiectele niciodată, dar unii întreprinzători individuali aleși în circumscripții uninominale reușesc cu toate astea să aducă în plen proiecte care trec. Se ajunge la președinție, care, de obicei, deși nu de regulă absolută sub Iohannis, al cărui staff e imprevizibil, acționează ca un agent de raționalizare și trimite legea înapoi. În cazul legii dării în plată, se ajunge ca Banca Centrală Europeană și Comisia să intre în panică, vorba aceea, românii sunt capabili de orice, de unde avertismentul lor recent că “Dacă va fi adoptată din nou de către Parlament în forma sa originară, legea privind darea în plată poate genera un risc sistemic pentru întregul sector bancar, cu riscuri pentru stabilitatea sectorului financiar, și cu implicații asupra întregii economii”.
În realitate, legea asta nu trebuia adoptată deloc, în nicio formă.
Ce face ea? Modifică retrospectiv niște contracte. Așa ceva e de neconceput într-un stat de drept, zdruncină temelia instituțională a economiei de piață. Și presupune că înțelepciunea parlamentară e superioară pieței în a ști cum trebuiau făcute acele contracte, care e prețul caselor etc. Îmi pare rău, nici Ceaușescu, care era mai deștept ca voi toți, nu a reușit în acest demers, deci nici parlamentarii nu vor reuși decât să ne bage în faliment pe toți ca să scape inițiatorii legii, amicii lor cu credite la bancă și o masă de potențiali clienți ai lor. Înțeleg raționalitatea îngustă a acestui demers, dar să priceapă toată lumea că vine cutremurul și ne-am ars, deci nu o să vă bucurați prea mult că ați scăpat de datorii.
Aș înțelege dacă acele contracte erau niște țepe, dar e fals, pe fond erau la fel cum se practică în tot UE. Nimeni nu e de vină că populația noastră tot mai umblă după Caritas, FNI și credite cu buletinul și așteaptă pe Santa Claus să o protejeze de propria sa iresponsabilitate. Și de cea parlamentară, pentru că o lege care a pornit – greșit – să reducă prețul unor case deja cumpărate de vreo patru sute de mii de oameni devine o lege care reduce retrospectiv toate prețurile, la milioane de credite, cu riscul că aceia care le-au încasat deja au cheltuit sau împrumutat sau investit banii. Cutremurul, cu alte cuvinte.
Dar să zicem că ne e milă de cele opt milioane de oameni cu credite, desi nu cred deloc că oamenii fără credite, care se lipsesc de acele bunuri de teama riscurilor, sunt mai puțin de compătimit. De fapt, ei sunt niște săraci mai responsabili. Dar hai, de dragul moderatorilor care bocesc prin studiouri să presupunem că ne e milă. OK, singurul lucru care se poate face ca să nu ne trântim acoperișul în cap este ca noi, cei care nu ne-am împrumutat, să plătim pentru cei care s-au împrumutat, cu alte cuvinte, ca statul să ajute pe cei care nu fac față. Liviu Voinea propusese așa ceva, cu o spațiere în timp deșteaptă, care evita bomba socială a celor care nu pot plăti pe loc și mai devaloriza datoria. A fost un scandal monstruos atunci din partea dreptei, că vezi Doamne, e o lege socialistă. Ca să vină acum liberalii cu una mai rea ca socialiștii, în care nu doar că iei bani deja arvuniți înapoi, dar nenorocești și piața. Cu consecințe nedorite, că piața se răzbună totdeauna, e precum cutremurul. Și dacă sunteți supărați pe bănci, și aveți poate și de ce, există căi mai deștepte decât sinuciderea în masă ca să vă răzbunați pe le. Un exemplu e legea anticorupție engleză, care aplică și la sectorul privat rigorile legislației anticorupție din sectorul public.
Guvernul de tehnocrați face eforturi reale să raționalizeze acest talmeș balmeș. Dar ce se poate face cu o problemă care izvorăște mai ales din lipsa de control a partidelor asupra propriilor parlamentari, din incapacitatea de a raționaliza Parlamentul, un factor de risc pentru statul de drept pe toate planurile? Și care e perspectiva? Cât ne străduim noi cu tehnocrații puși pe zece luni să refacem studiile alea de impact pe care legea le cere degeaba de vreo cinsprezece ani vin alegerile, câștigă Dragnea și trece la regionalizare fără minte, sau liberalii, și se trece la marea reformă constituțională fără sens. Atunci să te ții de lovituri date, pe ici pe colo, prin părțile esențiale ale sistemului politic de toți veleitarii care nu au capacitatea să priceapă că dacă pierzi un proces trebuie să plătești cheltuieli de judecată, dar visează la mari arhitecturi constituționale fără a înțelege principiile de bază ale geometriei elementare.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
