Știrile recente de relevanță culturală produc în România îngrijorare nu atât prin evenimentele particulare pe care le presupun, cât prin convergența acestora. Faptul că Muzeul Literaturii Române este împachetat și trimis undeva unde nu prea se știe – de ce nu direct „pe centură“? – poate stârni nedumerire și iritare numai pentru obișnuiții instituției, printre scriitori și iubitorii de literatură. Dar accesul restricționat la Biblioteca Națională prin măsura de a se face acolo noi angajări, obligând deci la restricții de orar și la ritm încetinit de servire a publicului, completează un puzzle căruia i se alătură și noua OUG referitoare la Legea Educației. Anumite prevederi ale ei, precum cea despre perpetuarea la cârma universităților a acelorași etern aleși rectori, ori bacalaureatul second-hand pentru cei căzuți, ridică legitime întrebări despre raportul dintre dezideratul bunei educații a copiilor și a tinerilor, pe de o parte, și țelurile centrate pe anumite interese ale legiuitorilor cei noi. Toate aceste fapte, și altele nerepertoriate aici, stârnesc cel puțin o ridicare dilematică de sprânceană.
Prea multă educație în România? Prea multe lecturi, prea multă dragoste de literatură? Poate gândi cu adevărat așa cineva lucid și patriot? Dacă da, situația este gravă, pentru că acel cineva, împreună cu alții ca el/ea, a ajuns între timp la masa luării deciziilor și, lăsând deoparte orice ezitare, le și aplică.
Nimeni nu își pune problema de ce națiunea română este pe mai departe un concept problematic atunci când vine vorba să îl ilustrăm prin fapte? Pesemne că nu s-a realizat încă faptul că apartenența la o națiune este, mai mult decât un fapt constatabil administrativ, o realitate subiectivă alimentată din plin de capacitatea de a te imagina împreună cu ceilalți ai tăi într-un corpus amplu, în parte abstract, neperceptibil ca atare, însă cu care ești solidar în virtutea unor moșteniri, a unor consensuri tacite și a unor orizonturi proiectate. Ea, națiunea, depinde, așadar, de inteligența, de capacitatea imaginativă, ca și de elanul care le animă pe acestea în cazul fiecăruia dintre noi. Vreme de decenii, în curând aproape un secol, dictaturile care au umilit individul și drepturile lui de a se simți liber printre ai săi au adus grave lovituri elanului despre care aminteam, dorinței de a fi și de a te bucura împreună cu ceilalți ai tăi. Astăzi culegem roadele din plin: nu numai că lumea migrează pe capete din România, dar și natalitatea a scăzut dramatic, semn că românul nu mai crede că merită ca și copiii lui să ducă aceeași viață, în același loc, împreună cu aceiași oameni.
Dacă, în aceste condiții, debilizăm sistematic și atacând din direcții plurale cultura, instituțiile care asigură educația, altfel spus cele care dezvoltă pe diverse niveluri și în variate direcții personalitatea individului, îi formează caracterul, îl obișnuiesc cu angajarea responsabilă, autentificată de participare sufletească, la interesul public și la realizarea generoasă a acestuia pentru toată lumea, să nu ne mirăm că națiunea rămâne în continuare fracționată, fărâmițată, pulverizată. Orice s-ar crede, educația și cultura fac națiunea. Prosperitatea economică și sărăcia sunt apatride, oriunde în lume sunt la fel de mulțumitoare sau de dezesperante. Dar națiunea aparține insului educat, imaginativ, generos, cu elanuri pozitive și constructive. Dacă vom produce o națiune de proști, curând ea nu se va mai putea numi națiune, ci conglomerat uman.
Națiunea e tipărită, spunea cineva. Dacă nu ai acces la tipar, la cuvântul amprentat pe hârtie, dacă ești analfabet – cum, spun statisticile alarmante, sunt circa 40% dintre tinerii români de azi –, națiunea rămâne prea abstractă ca să o vezi, ea nu mai există.
Desființăm muzeele, reducem bugetele, pustiim școlile, discredităm artistul și cultura… Ce a mai rămas ca să egalăm opera regimurilor străine opresive de odinioară? Oricum, deja suntem sub ceea ce făcea statul austriac pentru români în vremea Mariei Tereza și a lui Iosif al II-lea, ca tendință. Pe atunci se înființau școli românești și se școlarizau copiii cei mai isteți, viitorii cărturari iluminiști. Astăzi cu ce elite ne prezentăm în fața propriului popor? Cu cei rămași în țară și sărăciți, marginalizați, anonimizați? Ori cu tinerii olimpici care rămân în alte țări, dornici pe drept cuvânt să profite de bursele care îi împlinesc profesional și le dau o șansă de participare majoră la schimbarea în bine a lumii?
Nu se găsește nimeni dintre noi să oprească această alunecare în rigolele istoriei? Ce mai așteptăm? Să se facă economii desființându-se și celelalte mari școli ale națiunii, muzeele de istorie, de artă și de etnologie?
Nu picajul economic momentan este cel mai îngrijorător, ci calitatea deteriorată tot mai vizibil a capacității de evaluare a decidenților trebuie să dea de gândit. Ei la ce școli vor fi umblat? Ce muzee vor fi vizitat? Au trecut prin teatre, au asistat la concerte? Au fost, măcar o singură dată, la Operă? Greu de bănuit, dacă te iei după semnele constatate aici.
… Și chiar de nu au fost… Există bătrâni cu patru clase primare care privesc cu respect la instituțiile culturale ale țării, chiar dacă nu le frecventează. Sunt oameni cu mâinile crăpate care, chiar dacă nu iau în mână vreo carte, privesc cu sfială spre librării și către biblioteci. De la ei de ce nu se învață nimic?
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai
