Vadim personal e azi aproape un zero. Dar moştenirea sa publicistică şi politică e cum nu se poate mai actuală: campaniile de ură şi de discreditare, conspiraţionismul, apelul la afecte iraţionale, naţionalismul, antioccidentalismul, mahalagismul.
Se întâmplă lucruri importante, neobişnuite, ba chiar uimitoare şi în România: dacă ni s-ar fi vorbit de ele acum zece ani, le-am fi tratat ca pe o glumă bună. Iar când au sosit, nu le dăm cuvenita atenţie: Vadim Tudor a fost dat afară din PRM! S-a ţinut un congres al partidului, „tribunul“ nu a luat decât vreo şase voturi şi – marş afară! Cu ce am putea compara acest uriaş eveniment? Să spunem că e ca şi când Jupiter ar fi fost izgonit din Olimp sau contele Dracula ar fi fost alungat de vampiri? Ceva de acest tip, doar că, dacă ne amintim bine, nici măcar asta nu e suficient, fiindcă Jupiter nu a făcut el însuşi Olimpul, iar vampiri au existat chiar şi înainte de bine cunoscutul şi apreciatul lor principe carpatin. Să mai notăm şi că Jupiterul nostru a fost înlocuit la conducere de un fel de Apollo mărunţel: Gheorghe Funar, cel care, pe vremuri, din fierbinte patriotism ar fi vopsit până şi pubelele Clujului în roş-galben-albastru, dacă n-ar fi fost bătut în alegeri de Emil Boc în 2004.
Adevărul e că de câţiva ani se cam încheiase cu Vadim: semăna tot mai mult cu un cocoş bătrân şi năpârlit, pus în vitrină mai mult pentru distracţie. Mai se înfoia uneori, când era chemat – nu prea des – la vreun post de televiziune generos, încerca să ameninţe puţin cu pliscul tocit, dar nu-l mai lua nimeni în serios. Stârnea zâmbete indulgente şi chiar puţină compasiune. Adevărul e că insul fusese întotdeauna puţin bufon; diferenţa e că acum însă toată lumea o vede.
N-ar trebui totuşi să uităm că – bufon sau nu – Vadim a fost unul dintre inşii care au adus imense deservicii spiritului public din România ultimelor două decenii. Năvălind brutal în presă şi în viaţa politică, la începutul anilor ‘90, C.V. Tudor a fost un autentic deschizător de drum: el a creat un standard inversat, de abjecţie verbală şi ură publică, pe care încet-încet l-au preluat şi mulţi alţii. El e cel care a obişnuit publicul românesc că, pentru a-ţi discredita un adversar politic, poţi arunca orice calomnie, poţi utiliza orice sudalmă, poţi distruge reputaţii şi târî în noroi pe oricine; contează numai efectul. A avut nenumărate procese, dar asta nu l-a împiedicat să continue.
