Din cele opt monarhii constituţionale din UE, şapte sînt în primele zece în toate topurile bunei guvernări în UE- a opta, Spania, e singura cu o performanţă mai mediocră, şi ţara, şi ginerele sportiv al regelui Juan Carlos I fiind ceva mai corupţi decît s-a crezut. Din cele şaptesprezece monarhii constituţionale care fac parte din Commonwealth (o au ca regină pe Elisabeta a II-a) numai trei nu sînt în zona ”verde” a bunei guvernări a Băncii Mondiale (din Europa de Est, ca să vă faceţi o idee, doar Estonia şi Slovenia sînt pe acolo). Să spunem că asta e uşor de explicat, este influenţa engleză, căreia i-au scăpat pînă acum doar Papua şi insulele Solomon, pe care Jack London le numea ”înfricoşătoare”, din cauza canibalismului de acolo de pe la 1900, cînd colinda el mările Sudului. Dar din cele optsprezece alte monarhii constituţionale din lume, care nu fac parte din Commonwealth, doar cinci nu sînt în zona verde (Iordania, Marocul, Tailanda, Nepalul şi Cambodgia), ţări care au, evident, alte handicapuri serioase. Chiar monarhiile neconstituţionale, ca Emiratele Arabe Unite sau Qatar, sînt printre puţinele ţări din lume care au înregistrat progrese în buna guvernare în ultimii cinsprezece ani, de cînd avem măsurători. Nu e nevoie să fii statistician, citind cifrele de mai sus, ca să îţi dai seama că există o asociaţie semnificativă între monarhia constituţională şi buna guvernare, chiar dacă eliminăm ţările cu regina Elisabeta suveran nominal ca avînd toate aceeaşi sursă originară.
În anul în care românii pretind că vor reforma Constituţia lor din temelii, discuţia despre monarhia constituţională lipseşte. Nu doar articolul care spune că nu poate face obiectul revizuirii forma de guvernămînt- şi acel articol poate fi supus aprobării populare, ca şi toată secţiunea despre revizuire – la ingeniozitatea românească putem oricînd pretinde că adoptăm o Constituţie complet nouă- ci şi lipsa noastră de capacitate în a discuta ceva obiectiv, în a ne desprinde de interese, care sînt destul de rele, şi de partizanatul pur afectiv, care e şi mai stupid decît interesele. Altfel, măcar am vorbi despre forma de guvernămînt în loc de a discuta tot felul de modificări care se leagă strict de actualii actori politici şi vor deveni perfect redundante cînd în locul lor vor fi alţii, şi cînd se vor cere probabil alte modificări constituţionale. Cu toate astea, gîndiţi-vă ce liniştiţi eram dacă procurorii generali ai României erau numiţi de un monarh constituţional de pe o listă scurtă de trei nume clasate primele într-un concurs organizat de CSM, în loc să avem o înţelegere între cei doi lideri politici ca să aibă fiecare oamenii lui de încredere, sau o alegere între procurori, fără o ultimă instanţă de contestare. Monarhia constitutională are avantaje, cu toate dezavantajele ei (succesiune ereditară, care nu e pe merit). Dar dacă o înţelegi aşa cum trebuie, nici succesiunea nu e o problemă, pentru că monarhul nu are decît o datorie, el pune ştampila finală, şi e superior omului politic prin absenţa interesului propriu în acest act de datorie.
La Bruxelles acum cîteva zile am văzut de pe un peron trecînd trenul Thalys Paris-Amsterdam. Faţă de cu o săptămîna în urmă, cînd venisem cu el, căpătase o lozincă scrisă cu litere enorme deasupra ferestrelor : Mulţumim, Beatrix ! Bine ai venit, Willem Alexander ! Scrise în engleză, nu olandeză, ca această exprimare familiară de recunoştinţă pentru casa de Orania să poată fi citită în toate gările prin care trece trenul de orice cetăţean european, şi asta m-a consolat că am lipsit de la petrecerea organizată de ambasadorul olandez cu ocazia transferului puterii de la regina abdicată la fiul ei, reputat pentru atitudinile lui pro-europene. Nu sînt eu o persoană prea socială, dar mi-am dat seama că s-ar putea ca o asemenea ocazie să nu se mai ivească prea curînd.
Spre deosebire de monarhul constituţional, care pune ştampila, dar nu poate prin natura actului constituţional să o pună pe interesele partidului, sau ale amantei, sau ale fiului – ginerii, dacă sînt aleşi din afara lumii princiare, şi au afaceri ca toţi oamenii, cum e cazul spaniol, pot provoca într-adevăr necazuri- şeful de stat republican nu poate fi decît partizan. Păcatul e redus în republicile parlamentare, în care rolul e redus la cel al monarhului constituţional, se pune doar ştampila, chit că s-a văzut că e greu de găsit pe cineva să fie la înălţimea rolului- italienii i-au mai dat un mandat preşedintelului Napolitano la 87 de ani că nu au putut agrea alt om obiectiv (el nu mai voia). Păcatul e asumat în republicile prezidenţiale ca SUA, unde însă federalismul şi mandatul de doar doi ani al Congresului nu permit preşedintelui să ajungă monarh decît pe timp de război. Finalmente, constituţiile semi-prezidenţiale, ca a noastră, au marea ipocrizie de a înscăuna un monarh doar parţial constituţional (că nu prea are cum să respecte premiza de neutralitate), dar care nu e monarh, ci un om cu prieteni, partide, rude, interese şi aşa mai departe. Îmi place mult cel din Zambia, căruia porecla afectuoasă dată de partizanii care l-au votat în alegeri este Regele Cobra.
Nu am studiat chestiunea pe fondul ei, ca atare explicaţia pe care o ofer este doar o ipoteză. Republica semiprezidenţială e o formă nefericită de guvernămînt pentru că a fost adoptată de tot felul de democraţii de ultimă generaţie, în care noile invenţii democratice, în primul rînd forma politică de asociere – partidele- nu a avut o contra-balanţă în alte forme de asociere, civice. În asmenea societăţi neformate, partidele devin captoare ale statului, că nu există bariere în care să se oprească şi şefii lor, preşedinţii, monarhi fără coroane, unii mai toleranţi cu opoziţia, alţii mai feroci, ca Assad junior sau Regele Cobra. Monarhia constituţională şi cu dinastie veche, care are déjà averea ei, e un substitut de societate civilă, o barieră în care se opreşte puterea căpătată în alegeri, dar netemperată de bun simţ sau lege. Sigur, noi sîntem mai la adăpost în Europa, şi patologiile noastre prezidenţiale sînt mai modeste, chiar dacă groteşti pe alocuri. Cu toate astea, discuţia dacă în viitor vrem un pseudorege republican, sau un prinţ care să aplice o ştampilă merită discutată. Vrem Antoneşti sau Băseşti, sau Mihai, Nicolae, şi alte prenume ? Hai să vedem, nu ?
Comentaţi articolele Alinei Mungiu Pippidi pe Romaniacurata.ro.
