Cu prilejul vizitei sale în România, doamna Victoria Nuland a precizat, printre altele, ca să nu se creadă pe Dâmboviţa altceva, „toate chestiunile vitale pentru Parteneriatul nostru strategic, fie din sfera de securitate, din sfera economică, fie din sfera statului de drept şi a democraţiei”. Cu alte cuvinte, parteneriatul româno-american este strategic prin importanţa şi complexitatea lui, nu fiindcă ar fi numai treaba unor strategi militari şi s-ar consuma doar în interiorul acestui tip de colaborare. S.U.A. se interesează atât de chestiunile de securitate care vizează România, cât şi de cele economice, de cele care privesc statul de drept şi legalitatea, ca şi mecanismele de asigurare a funcţionării democratice ale statalităţii noastre. Trebuia să se accentueze şi mai mult care sunt planurile la nivelul cărora Washingtonul monitorizează relaţia cu noi? Nu cred. Şi totuşi, inconştienţa Palatului Victoria şi a Parlamentului grăsun şi expandat pare una de zile mari. PSD-ul, sub numele lui de atunci, a mai întins coarda circa nouă ani, făcând pe democratul, dar organizând şi încurajând mineriade, din 1990 până în 1999. De ce ne-am mira că, lipsit de tact şi, până la urmă, de ştiinţă a făcutului şi a desfăcutului, din vara lui 2012 încoace forţează nota cu insolenţă, parcă anume pentru a atrage atenţia, rând pe rând, Bruxelles-ului, Berlinului, Comisiei de la Veneţia, Casei Albe şi cui s-o mai nimeri…
Acest lucru nu se poate întâmpla cu asemenea repetitivitate şi precizie decât dintr-un motiv: încăpăţânarea de a-şi urmări propriile ţeluri, cu orice preţ, însoţită de ignorarea – din neputinţă sau din proprie voinţă – a regulilor jocului democratic. De ce vorbesc despre PSD, şi nu despre USL? Pentru că, acum se vede cu ochiul liber, USL a devenit, tot mai mult, PSD, PNL jucând rolul palid de companion de petreceri incapabil să asume decizii majore (cel puţin deocamdată). Uselizarea PSD nu a dus la o schimbare salutară, la o întâlnire a năravurilor stângace de stânga cu vreo boare procedurală liberalizantă. Dimpotrivă, chiar dacă nu mai apelează la bâtele şi târnăcopurile minerilor din anii 90, derapează instituţional şi personal, la nivelul liderului său maxim, ba nemulţumit de hotărârile justiţiei în cazul Năstase, ba ascunzându-se de doamna Nuland într-un mod nedemn. Trăncăneala, jocul de gleznă, camuflarea pe după cireş nu sunt de natură să îi sporească lui Victoraş Ponta credibilitatea şi popularitatea, nici în ţară, nici mai departe, în larg…
Chiar şi aşa, Victoria Nuland a asigurat, pe cine voia să ia de bună declaraţia domniei sale, că „Am primit asigurări astăzi, din nou, din partea Guvernului cu privire la înţelegerea reacţiei comunităţii internaţionale faţă de acele evenimente specifice”. Ce se poate înţelege de aici? Că ea a zis ce avea de zis, iar Titus Corlăţean a dat din cap, repetând stereotip „Înţeleg. Înţeleg!”, fără a avea însă mandat să promită şi reparaţiile cuvenite. Acum însă, atât guvernul SUA, cât şi cetăţenii români ştiu sigur, din sursă autorizată, că în cabinetul României lucrurile sunt cunoscute şi pricepute, că se observă abaterea de la norme sancţionată atât de opinia politică internă, cât şi de cea externă. Nu va mai putea veni nimeni să spună că a fost o neînţelegere, că s-a greşit fără voie, că avem de-a face cu gafe inocente…
Declaraţia ostilă a lui Frunda György în preambulul vizitei emisarei americane a fost grăitoare pentru o putere politică ce devine sensibilă la patriotism doar atunci când se teme de sancţiuni şi corecţii pentru abuzurile pe care le face pe seama propriului popor. Atunci, dintr-o dată, cei care o slujesc îşi pierd şi coloratura etnică, şi crezurile etice, urcând pe gard şi cotcodăcind împotriva imperialismului, colonialismului şi a orice pare mai potrivit cu discursul gâlgâit ori bătutul din aripi. Solidaritatea de interese de grup pare mai tare în asemenea momente şi decât crezul moral, religia, limba maternă sau altele asemenea.
Nu mai brează se dovedeşte, din partea cealaltă a scenei publice, vocea „Noii Republici”, care somează politicienii români să aleagă o dată pentru totdeauna naţiunea sau federalizarea UE. După mari politologi din echipa lui Mihail Neamţu, una nu merge cu cealaltă, de parcă, de când sunt în nucleul dur al unificării europene, nici Franţa, nici Germania şi nici alte ţări nu şi-au asumat, cu demnitate şi chiar cu mândrie apartenenţa naţională. Dacă foamea de popularitate şi de glorie politică e atât de mare încât se pierde şi logica elementară în discursul referitor la integrare, reciclarea tinerei alternative la ceea ce deja avem pe cap se impune în regim de urgenţă. Nu am de ce, ca român, să renunţ în ansamblul european, nici la limba mea, nici la apartenenţa naţională, ba nici măcar la statalitatea proprie, căci un asemenea abandon nu m-ar califica decât ca metec obedient, gata de noi gudurări în orice constelaţie la modă.
Vizita doamnei Nuland în România buimacă a începutului de an 2014 ne surprinde cu nădragii pe vine, căutând hârtia igienică în toate părţile, dar mai ales pe… tabletă, ca într-o reclamă televizată acum la modă. Dacă s-ar dori revenirea la realitate, ea ar trebui să înceapă cu abandonarea demagogiei şi a populismului scabros, cu respectarea cu sfinţenie a procedurilor şi a legilor democratice, cu întărirea instituţională în cadrele date de principiul separării reale a puterilor în stat şi cu un început de onestitate. Lumea de acasă şi cea de peste hotare s-a cam scârbit de guşile coprofage de orice vârstă şi cu oricâtă experienţă. Se caută în continuare ceva mai bun şi nu pierd nădejdea că în cele din urmă se va şi găsi.