Într-un sistem educaţional afectat de scandaluri de plagiat, rezultatele competiţiei pentru obţinerea de finanţări ale cercetărilor post-doctorale s-au lăsat aşteptate suficient de mult timp, dincolo de calendarul preconizat iniţial, pentru a arăta că, din păcate, nu poţi pune prea mare preţ pe promisiunile ansamblului instituţional.
Jurizate cu tam-tam, „preponderent cu experţi cu afiliere internaţională (din spaţiul OECD)”, se spune în documentul publicat pe situl CNCS-CNADTU în 5 decembrie (numele lor nu a fost încă adus la cunoştinţa opiniei publice), proiectele au fost, în fine, ordonate conform punctajelor obţinute, în urmă cu câteva zile. Nu discut însă aici întârzierile înregistrate în acest proces – rezultatele se promiseseră iniţial pentru data de 19 septembrie -, nici consecinţele asupra finanţărilor ale decalajelor de tot felul (inflaţia creşte, moneda se depreciază, planul de acasă riscă să devină altceva decât socoteala din târg).
Constat doar – şi numai cu privire la rezultatele obţinute în câmpul disciplinelor umaniste – abundenţa de proiecte ale tinerilor posesori ai titlului de doctor într-o Românie al cărei nivel de instrucţie e mereu deplânsă şi pentru calitatea inteligenţelor căreia este chemat, neîncetat, drept chezaş, aproape doar (adică… preponderent!) mediul educativ internaţional. După prima etapă a evaluărilor, aşadar după ce au fost eliminate din competiţie proiectele socotite din start ca neeligibile, necorespunzător formulate ori fantezist autoevaluate, în concurs au rămas 125 de doctori în umanioare. O simplă parcurgere a titlurilor proiectelor dă o imagine suficient de clară asupra nivelului de interes al temelor, asupra anvergurii şi asupra gradului de specializare al acestora, ca şi cu privire la unele dintre numele autorilor, destule dintre ele fiind deja cunoscute din presa culturală şi/ sau de specialitate.
Evenimentul este unul asigurator, căci aceşti tineri cărturari sunt departe de a vădi apartenenţa lor la un sistem carenţial, corupt şi neperformant, cum este cel mai adeseori înfăţişat ansamblul instituţional al învăţământului românesc. Că au fost sau nu la specializări în străinătate, toţi respectivii sunt un produs al şcolii româneşti şi au ales ca, măcar în această competiţie pentru finanţările cercetărilor proprii, să se integreze acestuia, fiind sau devenind reprezentativi pentru el.
Ca universitar născut, format şi lucrând în România, nu pot să nu mă bucur şi să nu mă declar optimist în mod public în faţa acestei exuberante pofte de cercetare şi de ştiinţă, socotind-o poate semnul cel mai încurajator din istoria ultimului an de viaţă publică românească. Având avantajul unei asemenea armături de minţi aliniate la start, ţara noastră poate spera în mai bine, cu bune temeiuri. Din tabelul publicat pe situl amintit nu rezultă cu exactitate câţi dintre doctorii în ştiinţe menţionaţi acolo vor obţine finanţările sperate. Bugetele mereu ciuntite pentru educaţie şi cultură mă împiedică să sper că banii disponibili ar putea ajunge unei majorităţi, fie şi relative.
Mă îngrijorează, în acest context, ce se va întâmpla cu a doua parte a listei, acolo unde o insuficientă siguranţă în stabilirea bugetului cercetării – nu ajungi doctor în istorie sau în literatură pentru că ai fi expert în bugetarea propriei explorări, nu? -, relieful mai puţin cuantificabil al profesorului coordonator sau poate imprecisa etapizare a demersurilor relevante ştiinţific i-au adus pe cei aflaţi în această situaţie sub linia obţinerii granturilor postdoctorale. Se prea poate ca afluxul neaşteptat al atâtor competitori să fi adus depunctări mai radicale decât ar fi fost ele în situaţia în care s-ar fi repetat condiţiile de acum un an (se vorbeşte despre o treime sau un sfert din valoarea numerică a eşalonului actual). Oricum ar fi însă, cred că în privinţa performanţelor în cunoaştere rolul statului, prin instituţiile lui specializate, este acela de a crea cadrele cele mai bune, în fiecare moment, pentru a valoriza optim potenţialul societăţii pe care o gestionează.
În loc de întârzieri, ezitări, scandaluri mediatice, evidenţieri numai şi numai ale anomaliilor (plagiate, corupţie, raporturi ilicite între mentori şi discipoli, sărăcie, lipsă de condiţii sanitare, violenţă şcolară etc.), Ministerul Educaţiei, dar şi cel al Culturii, Academia Română, Institutul Cultural Român şi alte organisme de acelaşi fel – şi, de ce nu, poate şi felurite O.N.G.-uri de pe piaţa românească, bisericile, diversele segmente ale societăţii civile – ar trebui să caute şi, în cele din urmă, să găsească, posibilităţi suplimentare pentru a reformula, restructura, secunda şi finanţa întreaga listă. Nu arunci la coş o idee bună doar pentru că omul care a avut-o nu are şi gândire de contabil sau nu e un extraordinar manager. Nu o dată în istoria minţii omeneşti, inşii de anvergură au putut prezenta aparenţa unor zăpăciţi, neserioşi, marginali, neconformi la regulile sistemului, aducând, totuşi, servicii inestimabile culturii şi cunoaşterii umane.
Până la alte reacţii, mai consistente, mai palpabile, mă grăbesc să îi felicit pe toţi tinerii doctori dornici să îşi continue travaliul de iscodire ştiinţifică şi pe mai departe – de astă dată nu numai pe cei în ştiinţe umaniste, ci şi pe reprezentanţii celorlalte câmpuri de competenţă (s-ar putea ca lumea să nu le ştie aşa cum apar ele pe lista competiţiei, aşa că le transcriu aici pentru toţi cititorii: matematică şi informatică; chimie; fizică; ştiinţe inginereşti; ştiinţa materialelor; ştiinţele pământului; biologie şi ecologie; medicină; ştiinţele vieţii aplicate şi biotehnologii; ştiinţe sociale şi economice) -, sperând că investiţia societăţii româneşti în expertiza lor deja dobândită se va putea materializa în rezultate superioare celor de până acum, aducând pe seama ţării răsplata adevărată a saltului în cunoaştere pe măsura provocărilor zilei.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
