Guvernul României a reuşit să strângă doar 562.117 euro (10% din suma necesară), sub-scripţie publică, pentru achiziţia lucrării „Cuminţenia pământului“, sculptură a lui Constantin Brâncuşi, aflată în patrimoniul privat. În luna martie, Executivul, prin reprezentanţii săi de la Ministerul Culturii, a înaintat proprietarilor operei o ofertă de achiziţie care a fost acceptată. Din suma de unsprezece milioane de euro, Guvernul va plăti cinci milioane de euro, iar pentru restul de şase milioane de euro Ministerul Culturii a lansat o subscripție publică naţională, la iniţiativa fostului ministru Vlad Alexandrescu. De ce a eşuat campania de fundraising?
În primul rând, pentru că s-a pornit cu stângul. Publicul n-a fost informat de ce e atât de valoroasă lucrarea, ce beneficii ar avea poporul român de pe urma achiziţionării lucrării.
Poate că mulţi nici nu cunosc cine a fost Brâncuşi. Orice turist trecător prin atelierul sculptorului de origine română de lângă Centrul George Pompidou aude altfel pronunţia numelui: Brancusi (branquzi), nu Brâncuşi.
El a trăit de la vârsta de 24 de ani la Paris. Întâi a fost ucenicul lui Rodin, apoi şi-a deschis propriul atelier, în 1904.
Opera “Cuminţenia pământului“, realizată în 1907, marchează, alături de opere precum „Sărutul“ şi „Rugăciunea“, cea mai apreciată perioadă de creaţie a lui Constantin Brâncuşi, în care acesta căuta sensuri filosofice cu valoare internaţională în lucruri comune.
Lucrarea a fost expusă la Galeriile de Artă din Bucureşti încă din 1910. Nu urmărim acum să comentăm impresiile şi criticile vremii. În 1911, inginerul şi iubitorul de artă Gheorghe Romaşcu a cumpărat-o, chiar de la ar-tist. Lucrarea a fost confiscată abuziv, în 1957, de conducerea comunistă a statului şi retrocedată peste mai mult de cincizeci de ani, în 2012, după un proces îndelungat al urmaşilor colecţionarului cu actualul Muzeu Naţional de Artă al României.
Câtă lume ştie că la Muzeul Naţional de Artă din Craiova există „Sărutul“ în piatră, o lucrare timpurie ce avea să postuleze conceptul său artistic despre gestul iubirii, „Cap de copil“, „Domnişoara Pogany“, o copie a lucrării originale, „Orgoliul“, „Coapsa“, dăruită lui V.N. Pop drept cadou de nuntă? Dar despre „Rugăciunea“, una dintre cele trei lucrări ale tinereţii sale artistice, parte din ansamblul funerar de la Buzău? Pe teritoriul României mai sunt capete de copil, „Supliciul“, „Prometeu“ din gips, „Danaida“ şi alte două lucrări de început. Brâncuşi a realizat, ca proaspăt absolvent de belle arte, la Craiova bustul lui Ion Popescu Gorjan. Câtă lume o cunoaşte? O altă lucrare, „Somnul“, zace în tăcerea de piatră a muzeului craiovean. Oare marii noştri academicieni ştiu unde se află în clădirea Academiei Române „Capul de copil“? Doar „Coloana Infinitului“ şi „Poarta sărutului“ sunt opere cunoscute de marele public.
Înainte de a porni campania de strângere de fonduri, publicul ar fi trebuit informat despre valoarea operelor lui Constantin Brâncuşi şi despre lucrările sale aflate pe teritoriul României. Dar, cu un particular în comunicare, precum Vlad Alexandrescu, nici nu putea să există o campanie mai ineficientă.
Sigur că Felix Tătaru a creat un slogan fără o cercetare sociologică. „Brâncuşi e al meu“. Are românul sentimentul de posesie al acestui brand? A fost vreodată creatorul mesajului de campanie de strângere de fonduri la Hobiţa ca să înţeleagă de ce doar câțiva turişti dau anual modica sumă de cinci lei, biletul de intrare în casa care aminteşte de trecerea sa doljeană?
Brâncuşi e al meu? Dar al francezilor ce e „Branquisi?“ Putem spune că Eugène Ionesco, marele dramaturg, e Eugen Ionescu? Riscăm să ne dea în judecată moştenitorii săi testamentari. Face parte Emil Cioran din patrimoniul naţional? Doar francezii vin să întrebe dacă se mai joacă plozii cu craniile pe Coasta Boacii.
A-ţi revendica o valoare din patrimoniul universal e ca şi prostia cu sarmak-ul turcesc devenit sarmaua ne-neaoşă.
Brâncuşi a intrat demult în universalitate. Numai mintea netoată a lui Victor Ponta a putut emite aberaţia mutării rămăşiţelor pământeşti din cimitirul parizian Montparnasse în judeţul unde candida el.
Sunt curios de ce în ultimul top al marilor români nu a intrat şi Constantin Brâncuşi, dacă e atât de iubit acum şi de dorit de către actualul guvern?
‘Minţenia pământului, aşa
s-ar putea intitula eşecul Guvernului Cioloş în ceea ce pri-veşte campania de strângere de fonduri.
Sigur că centurionul de pân-ză din jurul clădirii, care revendică marele artist, culmea, pe zidurile unei instituţii ce în urmă cu vreo cincizeci de ani repudia „arta decadentă“ a sculptorului, ce a dorit să-şi doneze atelierul statului român.
A fost odată o campanie „Daţi un leu pentru Ateneu!“, dar salvaţionistul de profesie Vlad Alexandrescu (sorosist la bază) nu e naturistul Constantin
Esarcu (1836-1898), fondatorul Societății Ateneul Român, academician de renume care a sunat goarna cu un slogan
de-a dreptul comic şi banal. Nici Dacian Cioloş nu e Ale-xandru Odobescu, cum nici Sturza, amicul lui Alexandrescu, Albert Galleron, arhitectul de geniu care ne-a lăsat bijuteria arhitectonică.
Puţină lume ştie că nici so-cietatea fondată de Constantin Esarcu nu a reuşit să obţină toţi banii necesari. Astfel, conducerea organizaţiei s-a adresat Ministerului Instrucţiunii cu propunerea ca acesta să termine clădirea, cedând în deplină proprietate statului terenul cu construcţiile începute.
În plus, atunci marii dascăli aveau mai multă credibilitate. Intelectualii români prinseseră gustul arhitecturii Occidentului. Au avut un mai mare simţământ patriotic. Nu e ca acum, când sfertodocţii conduc academii şi borfaşii dau note de performanţă şi ca-lificative.
În orice dezastru planetar, numele lui Brâncuşi nu poate fi asociat cu Adrian Copilul Minune. S-ar ciocni planetele, ar răbufni vulcanii, s-ar îneca marea.
Brâncuşi nu e al meu! Nici al tău. Ci al Universului, în veacul vecilor. Amin.
