În primăvara lui 1990, ziarul m-a trimis în Valea Jiului. Apăruse în ziarul nostru, „România liberă“, o scrisoare a minerilor de la Mina Petrila, care reclama o serie de probleme ale minerilor: condiții de lu-cru, abuzuri ale conducerii, salarii proaste.
Era un subiect „tare“, de reportaj-anchetă, așa că am pornit spre Petrila cu fotoreporterul Mircea Cararat. Subiectul a fost mai mult decât o poveste ieșită din comun a unor oameni chinuiți.
Echipați, în vestiarul minei, cu salopetă, cizme de cauciuc, cască și lămpaș, am intrat în subteran împreună cu minerii de la Petrila. Am coborât cu liftul câteva sute de metri în adânc, apoi am mers pe jos prin galerii, am urcat și am coborât pe scări prin „suitorile“ înguste. Am străbătut kilometri de galerii, pe o parte cu șine și vagoneți, pe partea cealaltă cu apă care trecea din când în când de cizma înaltă. Am vorbit cu mineri, am văzut puncte de lucru, am făcut fotografii. Am ieșit după câteva ore, murdari, obosiți și transpirați, și ne-am gândit cât de grea a fost „plimbarea“ noastră și cum trebuie să le fie de greu minerilor care scormonesc zi de zi măruntaiele negre ale muntelui. Ne-am spălat apoi la dușurile din vestiarele vechi, am mâncat la cantină. Apoi am ieșit cu oamenii aceia, patru sau cinci, la o bere. Dar am rămas cu gustul cărbunelui în gură…
Am vorbit și cu oficialii minei din Petroșani, apoi am scris, ziarul a publicat povestea și fotografiile făcute cu mare grijă (înainte de a declanșa blitz-ul se verifica gazul din subteran, pentru a nu declanșa vreo explozie). Am trimis câteva mii de ziare în Valea Jiului.
…14 iunie 1990, ora 6 dimineața. Cineva a sunat la mine acasă. Eu eram la Timișoara, cu un alt coleg, scriam despre răniții Revoluției. Cred că ajunsesem la episodul al cincilea.
La telefon, o voce de bărbat a spus: Plecați de acasă, am primit în tren mai multe adrese unde trebuie să ajungem. Am primit și adresa domnului Tudor Artenie și avem ordin să venim și să îl arestăm.
Cel care sunase era unul dintre minerii de la Petrila pe care îi cunoscusem la ei acasă și cărora le dădusem numărul meu de telefon. Dar nu am
aflat niciodată cine a fost exact.
Țineam legătura prin telefon cu cei de acasă. Erau socrii, fetița mea, care nu avea nici doi ani, era un cățel, locuia acolo și un cumnat. Au plecat cu toții, val-vârtej.
Telefonul fusese dat de la un post public din Gara Băneasa, acolo unde ajunseseră trenuri încărcate cu mineri. După câteva ore, pe aleea ascunsă printre blocurile din cartierul Berceni își făcea apariția o dubă a poliției. Din mașină au coborât doi polițiști în uniformă și mai mulți mineri, îmbrăcați în salopete. Au urcat la etajul întâi și au început să sune la ușă. Nu a răspuns nimeni și atunci au început să bată cu putere în ușă și să strige. Vecinii au ieșit speriați și le-au spus că toată lumea a plecat de acasă. Au mai bătut o vreme în ușă, apoi au plecat. Vecinii mi-au povestit aceste lucruri.
Cei douăzeci de mii de mineri, după cum bine se știe, au făcut ravagii în București.
Ajutați de polițiști și de ofițeri de informații, bine organizați, ca niște trupe militare, au invadat Capitala cu bâte, lanțuri, topoare, drugi de fier și au înăbușit în sânge miracolul care a rămas în istorie sub numele Piața Universității.
Cifrele vorbesc de la sine: 3.500 de oameni bătuți, 1.024 de arestări ilegale, 746 de răniți, 6 morți (conform statisticilor oficiale) sau 130 de morți (cifră neoficială), dar și 6 violuri înregistrate oficial. La Cimitirul Străulești 2 au fost îngropați 128 de morți, mulți având scris pe cruce „neidentificat – iunie 1990“. Au fost trase 1.466 de gloanțe. Cine avea arme? Doar armata, poliția și serviciile de informații. Ancheta asupra acestor evenimente nu a fost niciodată finalizată în mod real. Cine a făcut „lista neagră“ și de unde au avut „minerii cei buni“ adresele de acasă ale oamenilor de pe această listă?
Cine au fost civilii care le-au dat-o în tren? De ce au venit polițiști în uniformă, cu mașină cu însemnele poliției, însoțiți de mineri, acasă la mine și la toți ceilalți?
…La unele întrebări a răspuns presa de atunci, la altele nu a răspuns nimeni. Sau, mai grav, răspunsul cel mai bun l-a dat președintele de atunci al României, Ion Iliescu. În fața unei mări de mineri, el le-a mulțumit acestora pentru felul în care au apărat democrația. Cu multă hotărâre, mai sunt și acum oameni care caută răspunsuri.
Până nu le vom afla, mineriada continuă.
