A început cumva al treilea război mondial pe nesimțite zilele astea, și istoricii care se vor uita mai tîrziu la perioada noastră vor găsi semnele lui clare în nerespectarea acordului de la Geneva, așa cum destui istorici britanici ai celui de al doilea război mondial încep povestea cu fluturarea acordului de la München de către Chamberlain și declarația lui că pacea Europei a fost definitiv salvată? Nu ar fi prima oară cînd lumea occidentală, fără să vrea și să fie gata pentru un război, e provocată de o țară excesiv de agresivă și care calcă toate regulile internaționale, nici nu sînt aranjamentele de securitate de azi așa de mult superioare celor de la Liga Națiunilor. Există zilele astea voci care flutură spectrul acestei amenințări, tot așa cum la începutul crizei economice nu era conferință interațională la care vreun economist să nu scoată graficele Marii Depresiuni și să nu arate ce periculos de similare sînt curbele indicilor bursieri de azi cu cele de atunci.O să trec în revistă cele două seturi de argumente, pro și contra.
De partea ipotezei că războiul e inevitabil sînt cîțiva oameni care de mulți ani continuă să lupte în războiul rece și mai ales să arate că Rusia nu s-a demobilizat niciodată, numai Occidentul a făcut-o, care l-au demascat pe Edward Snowden ca pe un trădător al Vestului, nu un erou, care au făcut tot ce au putut ca la nivelul rămas mereu maginal al chestiunii politice unde stabilim frontiera de est a Europei (că europenii aveau griji economice, iar americanii Iraqul și Afganistanul) să se avanseze totuși mereu, treptat, prin politica pașilor mărunți, spre Est. Datorită lor țări cu elite de mare calitate, precum cele Baltice sau Georgia au reușit să devină independente și să iasă din sfera de influență rusească, ceea ce nu era conform cu planurile Rusiei. De cîte ori li s-a tăiat gazul, sau sabotat energia sau sponsorizat mișcări interne de destabilizare știm numai aproximativ, dar mult mai des decît se vede la știri: existența acestor state e un enorm succes al elitelor lor și al minorității din lumea politică occidentală care a agreat politica să ne împingem cît se poate în frontiera rusească fără a discuta vreodată pe față unde ne oprim. Amenințarea la adresa lor, acum că Rusia a spus halt, e principalul motiv pentru care sîntem chemați la lupta cea mare.
Această tabără are și ea dreptatea ei. De exemplu, în a arăta că președinția lui Obama, departe de a fi sursa de detensionare globală sperată (speranță împărtășită la vremea alegerii lui și de editorialista dvs) a dus de fapt la împlinirea coșmarului în care Rusia calcă țara de frontieră sacrosanctă pentru securitatea americană, Ucraina, fără să o putem opri. Degeaba s-a jucat de mii de ori în toate jocurile tactice scenariul invadării Crimeei timp de 20 de ani, că atunci cînd Rusia a luat-o nu i-am putut opri în nici un fel. Sancțiunile noastre nu sînt eficiente, ba chiar rizibile, mai mult i-au sancționat pe ruși piețele de capital. Tupeul lui Putin a crescut din cauza slăbiciunii noastre, Wikileaks sau Snowden nu s-ar fi întîmplat sub George W. Bush, iar democrații americani îl fac mare pe Putin prin acțiuni ca aceea pregătită de Dianne Feinstein prin care Congresul american va scoate un raport demascînd CIA și pe toți aliații americani care după 11 septembrie au organizat sau permis interogatorii prin tortură pe teritoriile altor state (printre care tare mă tem că suntem și noi). Din moment ce slăbiciunea ne-a adus aici, spune argumentul, ea trebuie înlocuită cu fermitatea, europenii trebuie trași-împinși să își schimbe obiceiurile delăsătoare (de la începutul crizei economice cel puțin șaisprezece țări europene și-au redus cheltuielile militare cu zece la sută, după ce deja membrii NATO nu cheltuiesc în medie decît 1.6 la sută din buget pe apărare față de 4 la sută cît cheltuiesc americanii, ei înșiși cu mari probleme de deficit bugetar). Trebuie date Rusiei sancțiuni mari și în escaladă, și nu contează că nu sîntem pregătiți, nu eram mai pregătiți în 1939, totul e să dai la un moment dat semnalul că aici e linia care nu se mai trece, am lăsat Crimeea să cadă, dar să nu lăsăm toată Ucraina, că după ea urmează țările Baltice. Să trimitem trupe, rachete la frontieră să ne creșetem prezența militară în Polonia și Baltice, etc.
Rusia rămâne ce a fost totdeauna: un stat tare în materie de putere despotică, și slab în materie infrastructurală, care își vede populația scăzînd și are nevoie de universitatea Stanford să îi facă studiile de mortalitate, că singură nu mai are capacitatea. Cum glumeam cu un coleg de la Banca Mondială cînd băteam Caucauzul, Rusia are exact puterea despotică de a omorî în pat pe mama vreunui terorist cecen, dar nu și pe aceea de a apăra pe cine vrea de viitoarea bombă cecenă sau daghestană care va sări pe undeva. Ca atare să nu mai simplificăm că tot ce fac rușii e o dovadă de slăbiciune: nu e. Puterea despotică, aceea de a reprima, și cea infrastructurală, aceea de a produce efectele pe care le vrei nu sînt direct proporționale și simplu de asociat.
De asta un război direct cu Rusia nu poate fi cîștigat de Occident și nu e clar ce sens are să fluturăm spectrul lui. Eu am fost la Beslan (am avut planuri acum zece ani cu Rodica Palade la 22 să continui Anii de Antrax cu Caucazul, dar nu am ajuns niciodată, deși mai am notele mele de atunci) și am văzut, imediat după catastrofă, cum se căscau spre cer pereții școlii gigantice, rămasă fără acoperiș. Cum poți cîștiga atunci cînd tu ții la fiecare om, că așa e în civilizație, iar rușii omoară sute de copii ca să arate că sînt mai tari decît o mînă de teroriști. Că Rusia nu poate cîștiga războaie, vedem exact în Caucaz, dar poate să le lungească mult mai mult decît ar putea-o face o democrație.
Scenariile celor care vor să ne luptăm cu rușii direct se bazează astfel pe premise de nesusținut, chiar dacă lăsăm la o parte amenințările idioate cu rachete și scuturi anti-rachetă.
De exemplu, nu e greu de văzut că țările care cheltuiesc cel mai mult pe apărare din Europa, Germania, Marea Britanie și Franța au și mari interese economice în Rusia. Asta nu e un argument moral – data trecută cînd marile companii au dictat politica externă a fost exact în avanpremiera ultimului războiului mondial. Noi spunem că fug capitalurile din Rusia de cînd a început tărășenia cu Crimeea, dar președintele de la grupul anglo-olandez Shell deja amenințat cu exproprierea de mai multe ori în Rusia, ba și parțial expropriat, tot umblă după ruși. La finele lui martie, noul director al gigantului industria german Siemens, Joe Kaeser (precedentul, care trebuia să schimbe imaginea corporației, mânjită de corupție, nu a rezistat decît cîțiva ani) spunea la Moscova că își va continua investițiile, "mizând pe cooperarea pe termen lung". Dna Merkel s-a începărtat în acest moment mult de poziția lumii de afaceri, care este aceea că Rusia trebuie să fie un partener privilegiat de afaceri împreună cu care ne creștem competitivitatea în lumea mai largă (de exemplu contra Chinei), deci gazul rusesc face parte din planul european de a fi competitivi, nu autonomia energetică față de Rusia. Rușii știu și ei asta, că astea sînt planuri în care se investește demult, nu de acum. Editorialele presei care susține pe liderii politici din aceste țări sînt foarte moderate: unul citit de mine în Nouvel Observateur scria negru pe alb că Ucraina nu e Cehoslovacia și Geneva nu e Munchen, înțelegîndu-se ca nu va sări nimeni să le apere.
Există însă și a doua tabără, care nu vrea să facă Rusiei război imediat, ci mizează pe izolarea ei de lungă durată, cu riscul ca pe termen scurt Rusia să mai facă acțiuni detrimentale nouă de la care nu îi putem opri. Și tabăra asta are argumentele ei.
V-ați întrebat vreodată, de exemplu, de ce Rusia nu a răspuns chemării lui Ion Iliescu și nu a intrat peste noi în 1989 cînd ultimii fideli ai lui Ceaușescu trăgeau de pe blocuri? Răspunsul îl puteți intui zilele astea, cînd Rusia amenință Estul Europei cu războiul pe care nu l-a făcut atunci. Simplu spus, Rusia își evaluase granițele care îi conveneau și noi eram în afara lor, eram în zona gri, că nu se așteptau atunci că vom ajunge în NATO și UE. Motivele sînt mai multe, dar țin mai ales de național-comunismul românesc. Practic Rusia plecase de la noi de un sfert de veac cînd își retrăsese trupele, ceea ce a permis ciudatul regim Ceaușescu, cel în care Securitatea se agita să îl convingă pe Mircea Eliade să vină în țară ca să ne pună ultima ștampilă de buni pentru Vest, un regim comunist care căuta să placă Occidentului și să sugereze o a Treia Cale pentru lumea a treia. În schimb erau înăuntrul graniței lor Țările Baltice, Moldova, Georgia, și, evident, Ucraina, leagănul rusismului. Aceste țări erau și mult mai legate economic, nu doar prin CAER, ci și prin designul unor lanțuri de producție care presupuneau cooperare eternă.
De asta rușii nu au intrat în România în 1989, ci, dimpotrivă, au ieșit din Europa centrală, evaluînd corect că URSS, falită la acea dată, nu mai putea duce în spate Polonia, și ea falită, Ungaria, Cehoslavia și RDG.
Am cîștigat deci războiul cu rușii pentru că ei s-au retras strategic pe bucata pe care o puteau susține, nu pentru că Occidentul sau noi am avansat deliberat. Gorbaciov a pierdut apoi țările Baltice, unde nu s-a mai manifestat așa de liberal precum cu Iliescu și a încercat să se opună, că se trecuse granița pe care voia să o țină. Pe urmă Elțîn a tot pierdut, și de asta Putin e văzut ca salvatorul neamului (corect ar fi al imperiului), și deja el ne-a arătat altă politică atunci cînd a invadat Georgia.
Ce vreau să spun aici este că operăm de peste douăzeci de ani deja în interiorul frontierei pe care Rusia și-a impusese de ceva vreme. Am amenințat cu NATO în Ucraina în Georgia, deși a fost o prostie, Georgia nu se poate niciodată reuni cu teritoriile care s-au desprins mai demult (Abhazia și Osetia de Sud) decît dacă rușii agrează, și NATO nu ia țări cu probleme de frontieră. Ucraina a existat doar pentru că rușii au lăsat-o, dar acuma nu o mai lasă.
Evident, o să spuneți că nu putem negocia cu rușii libertatea și autodeterminarea unor oameni, și așa este. Vedeți însă că au avut ei grijă să fie mai complicat de atîta, și al fiecare autodeterminare pe care vrem să le-o arătăm, Moldova, Ucraina sau Georgia au și ei cîte o Găgăuzie, cîte o Abhazie, cîte o Odesă, că nu s-a terminat cu Crimeea. În plus e clar pentru mine că noi (UE, adică) nu sîntem capabili să promovăm democrația la nivelul iluziilor pe care le proiectăm, Libia și Egiptul sînt deja catastrofale amintiri ale unor încercări fără succes și Turcia devine rapid un coșmar. Nu că nu am vrut, ci că e foarte greu, și mai ales în anii în care noi eram ocupați să salvăm euro, să exercităm asupra periferiei acest măreț efect de socializare democratică de care se scrie prin cărți, și despre care eu am scris întotdeauna în literatura mea academică că e supraevaluat, că populația din Polonia, Cehia și Estonia a democratizat țările astea, nu UE. Dacă aceasta e insuficientă în Ucraina, sau Moldova, sau chiar România țările astea nu reușesc mai mult. Și mai ales dacă le subminează și rușii.
Ca atare ne pregătim de un război rece de durată, al cărui cost e încă neevaluat, dar sigur inferior celui pe care l-ar avea o confruntare zilele astea. Și strategia americană de a izola politic pe ruși, de a lucra cu ei unde ne convine și a-i da la o parte unde nu, mi se pare singura plauzibilă, că nici rușii nu își pot permite să taie gazul tuturor, nu au cum, deci sînt prinși în ea.
Această strategie nu e însă una de mîntuire a Ucrainei, mai ales nu în granițele lăsate de Stalin și Hrușciov, sau a altor mici țări din Est, ci una de salvare a Occidentului. Nu sîntem la Munchen, dar nici departe de Ialta. Cum obișnuia să îmi spună Ghiță Ionescu, cei care l-au condamnat pe Churchill pentru că ar fi dat Estul Europei în schimbul Greciei și parțial Iugoslaviei nu au înțeles că Churchill nu avea cum apăra nici Grecia, nici Iugoslavia, pe lîngă Estul la ora aceea ocupat deja de ruși, că el a traficat de fapt între două regiuni pe care Rusia le-ar fi putut lua fără efort. La fel și noi zilele astea, s-ar putea să căpătăm în schimbul Odesei care e curat rusească (în filmul meu Unde se termină Europa sînt scene înduioșătoare sub statuia Caterinei ce mare cu bețivi patriotici) Vilnius, Chișinău sau Tbilisi, pe care Rusia nu le-a cedat niciodată și le-ar putea lua cu minim efort. Trebuie însă să negociem o frontieră cu ei în timp ce îi izolăm- s-a terminat cu strategia că avansăm cît de uită ei în altă parte.
Puteți comenta textul Alinei Mungiu Pippidi pe Romaniacurata.ro.
