Memoria divizată riscă să rescrie istoria comunismului în România? | OPINIE

O simplă vizită la „Palatul Primăverii“ din București – ultima reşe­dinţă privată a dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu şi a familiei sale – poate fi iluminantă din multe puncte de vedere, în încercarea descifrării unei perioade dramatice din istoria recentă a României – a doua jumătate a secolului XX – 1965-1989 și, prin extensie, întreaga perioadă cuprinsă între 23 august 1944 și 22 decembrie 1989.

Conceptul nu este nou în Europa; pe pagina internet a muzeului se amintește, de pildă, reședința fostului dictator bulgar Jivkov. În plus, inițiativa se adaugă listei spațiilor muzeale, mai mici sau mari, despre comunism, precum cele din Budapesta – Casa Terorii, Riga – Muzeul Victimelor Genocidului, Praga, Varșovia etc.

Prezentarea oficială a noului muzeu din Capitală subliniază în special că reşedinţa lui Ceaușescu „surprinde“ atât prin „spaţialitate, volumetrii echilibrate, cât şi prin decorul interior luxos, confortabil“. Pe lângă edificiul în sine bine conservat, spațiul este dotat și cu o parte din inventarul familiei dictatoriale și cu documente de arhivă.

Alături de opulența palatului, pe lista „surprizelor“ aș adăuga tipologia diversificată a tururilor propuse – „standard“ sau „privat“, adică mai amplu –, dispunerea exponatelor în spațiul muzeal și ghidajul obligatoriu „de specialitate“ din care lipsesc, însă, contextualizarea istorică și primează prezentări edulcorate.

Dincolo de emoția pe care inevitabil un astfel de loc o poate stârni atât victimelor regimului ceaușist, cât și celor care se declară nostalgici, analizat la rece, muzeul denotă lacune grave și erori „la origini“, atât de organizare, cât și de comunicare, cu sau fără intenții tendențioase.Și aceasta în pofida premiselor demersului, cu siguranță lăudabile, de cunoaștere, printr-o prezentare obiectivă și echilibrată, a unei pagini importante de istorie, atât de necesară tuturor generațiilor. Un efort necesar de conservare și recuperare completă a memoriei, nu cu „porția“, în așteptarea unui muzeu național al dictaturii și al victimelor sale, care să se alăture Memorialului Sighet.

O ipoteză inițială de analiză poate porni de la ideea că în general strategiile, atât de organizare, cât și de comunicare, ale oricărui spațiu muzeal oriunde în lume sublinează în special scopul și misiunea sa, ca mediu formativ, mod de cunoaștere – inclusiv didactică – și implicit de 
(re)interpretare a realității, prin prisma (opiniei) vizitatorilor.

În acest context, noul muzeu „Palatul Primăverii“ apare, însă, ca un fel de reflex al teoriei formelor fără fond, al confuziei transversale ce încă domnește atunci când se vorbește de perioada „ceaușistă“ și de percepția acesteia în spațiul public – românesc, dar și occidental.

În pofida recomandărilor multor istorici de renume, citați și pe site-ul instituției, expunerea elocventă a epocii, pe cât posibil în complexitatea ei, este exact ceea ce lipsește atât din ghidaj, cât și din organizarea propriu-zisă a expoziției. Pornind de la însuși logo-ul muzeului, care nu amintește nimic despre dictatură și prezintă fotografia soților Ceaușescu în fundal.

În cursul turului, vizitatorilor le este prezentată o imagine cel puțin îndulcită a lui Ceaușescu și a „regimului său – citez ghidul – controversat“: am aflat, printre altele, că era „autodidact“ – „deseori luând meditații în diverse materii pentru a încerca să-și depășească limitele –, destul de hotărât în politica externă – ghidul a amintit doar cadourile numeroase primite de la mari lideri ai lumii și episodul netrimiterii trupelor în Cehoslvacia în ʹ68, care i-a atras antipatia sovieticilor și, în consecință, simpatia occidentalilor pasionat, la fel ca și soția Elena, de masaj și hidromasaj, înot – practicat zilnic în piscină, filme americane – judecând după colecția impresionantă din „cinematograful“ privat, „considerat extrem de inovator pentru anii respectivi“, bucătărie românească – deși urma „o dietă strictă din cauza diabetului“ – și, nu în ultimul rând, de familie – judecând după „ dorința de a conduce o viață cât de cât rezervată, fără luxul exagerat de care vorbeau televiziunile în anii ʹ90“. 

În ceea ce privește restul familiei, de menționat, printre altele, și „dorința Elenei de a decora casa, în special lucrând cu producătorii români, de la mobilă până la marmură“, „pasiunea fiicei Zoe pentru poezie și artă“, „sobrietatea mobilierului din apartamentul lui Nicușor“, „aprecierea lui Valentin pentru implicarea în conducerea clubului de fotbal Steaua București“. Și, nu în ultimul rând, „costrucția rapidă a Palatului, un record pentru perioada respectivă“.

Din ghidaj lipsesc deci nu doar claritatea morală în pri­vinţa dictaturii și a principiilor comunismului – de care vorbea Horia-Roman Patapievici în cartea sa, „O idee care ne suceşte minţile“, referindu-se la societate în ansamblu –, dar și reperele esențiale pentru construirea unui discurs narativ coerent și echilibrat despre această pe­rioadă din istoria țării și un minimum de context. Ca orice ghidaj „profesionist“, nu cu amatori. Aș fi vrut să aud măcar un cuvânt despre propagandă, despre discrepanța dintre utopie și realitatea socială, despre gramatica aproximativă a discursurilor oficiale, hrănite cu suferința unui întreg popor oprimat, „exterminat“ pe toate planurile. Nici un cuvânt despre establishment-ul care i-a cântat în strună sau despre morții de foame și de frig – mulți deținuți politici – care îi contruiau vila, ca și alte „opere mărețe“ precum Palatul Parlamentului. Sau ceva despre cozi, rații, minciuni și umilințe: curentul cu porția, TV cu porția, mâncare cu porția. Ca să nu mai vorbim despre controale, teroarea, jignirile și disprețul pentru cei care aveau curajul să vorbească despre libertate, despre umilinţa la care au fost supuse femeile cu avortul, cu procuratura, despre interdicția de a ieși din ţară, despre amărâții împușcați pentru câteva idealuri și despre redobândirea chinuită a acestei țări. Sau despre codurile de supravieţuire, corupția și hoția din sistem, dublul limbaj – „Zici ca ei şi faci ca tine“ –, samizdatul obosit românesc, despre casetele video pe sub mână, despre deținuții politici chinuiți cu metode de tip Pitesti care au intrat în istoria sumbră a torturii. Sau despre respect, un minimum de empatie pentru victime și despre Revoluția din decembrie 1989, când mulți dintre cei care suferiseră ani de zile au intrat în această vilă și au ocupat-o, simțindu-se liberi pentru prima dată.

Alături de stilul sui-generis al ghizilor, exponatele și panourile cu texte explicative prezente în muzeu au și ele un impact direct asupra vizitatorilor. Iar modul de prezentare sau dispunere a exponatelor suscităinteres în special prin strategii interogative – de pildă pijamalele dispuse pe pernele din dormitorul soților Ceaușescu sau garderoba Elenei – plină de blănuri și pantofi „made in Romania“ – pe lângă mărci celebre – sau obiectele de decor „riguros româ­nești“, nu numai „din afară“. Iată motivul pentru care, ca o ironie perversă, muzeul poate fi interpretat și drept o încercare deliberată sau un pretext subtil de a relativiza figura unui personaj istoric care a marcat profund istoria țării. Această ipoteză ridică în linii mari câteva întrebări: se pleacă de la o intenție – transpusă în amenajarea spațiului muzeal? Care? În ce măsură această informație și intenția inițială ajung la cel căruia îi sunt adresată, adică la public – având în vedere percepția, interpretarea, trecerea printr-un filtru personal al fiecăruia? Cu ce scop?

Inevitabil, gândul zboară la alte personaje relevante din ultimul secol – precum Che Guevara, Fidel Castro, Mao sau Stalin – și la posibile scenarii de viitor cu implicații populiste, dar și pe diverse planuri, de la învățământ, la „marketing politic“ sau diplomație.

Considerați fie criminali celebri, fie „vinovați fără vină“, aceste personaje devin tot mai des demne de invocat pentru a face o critică a capitalismului și a neajunsurilor sale, pierzându-se, însă, din vedere vina noastră, a tuturor în conservarea memoriei, lipsa de generozitate și viziune politică și faptul că, în pofida tuturor inegalităților, în societatea de astăzi libertatea nu reprezintă o condamnare la moarte ca în sistemele autocratice.

Mă întreb ce ar fi spus Sir Churchill – vestit pentru sloganul său „democrația este un rău necesar, având în vedere alternativele“ – văzând cum în Cuba „Che“ sau „Fidel“ au ajuns de pildă un adevărat „brand“, atrăgând turiști din întreaga lume, ce arborează steaua roșie și cumpără insigne cu imaginea lui Castro, șepci și tricouri personalizate sau călătorii nostalgice în valoare de milioane de dolari. 

Ca să nu mai vorbim de Rusia, unde mitul lui Stalin, considerat un „patriot adevărat“, este pe cale de a fi total „revizitat“, având în vedere aniversările moscovite din ultimii ani ce omagiază, cu fast, defilări, discursuri, ceremonii și procesiuni ritualice, înfrângerea nazismului și victoria URSS din mai 1945. Fără să se mai aminteas­că, însă, cum această victorie a însemnat simultan eliberarea unei părți a Europei și opresiunea în cealaltă parte, atât pentru ruși, cât și pentru țările limitrofe din Europa Centrală și de Est. Promovând deci o memorie divizată, o memorie cu… „porția“. Într-un moment istoric preocupant în Europa, Rusia, Statele Unite și cam peste tot…

Gabriela Preda este jurnalist & politolog, doctor în Științe Politice și Relații Internaționale .