A fost Traian Băsescu turnător sau colaborator al Securităţii? A fost Dan Voiculescu informator sau ofiţer de securitate? Au făcut angajaţii Securităţii lui Ceauşescu poliţie politică? Întrebări de acest fel revin de douăzeci de ani încoace, şi ele îşi vor primi un răspuns relevant atunci când şi ei, şi noi, vom fi înafara oricăror jocuri sociale şi politice relevante.
Este evident pentru oricine a trăit în comunism, care ştie cum mergeau treburile, în ce măsură puteai scăpa, ca angajat al statului într-un post de oricât de mică răspundere, de controlul P.C.R. prim şefii ierarhici, prin activiştii partidului, prin Securitate şi Miliţie (ultimele două fiind braţul înarmat al conducerii politice în păstrarea ordinii, dar şi în disciplinarea societăţii în raport cu dictatura scorniceşteană). Nu puteai. Dacă erai un şefuleţ, cât de mic, într-o unitate cu rost în sistem – în economie, în administraţie, în instituţiile culturale sau, şi mai şi, în politică -, atunci se cheamă că binemeritai încrederea liderilor P.C.R.; o încredere controlată exigent, formal şi, mai ales, informal (prin rapoarte, turnătorii, ameninţări voalate şi condiţionare de privilegii).
Acestea fiind zise, nu ar fi interesant de găsit dovezile colaborării, ci, dimpotrivă, cele ale exceptării de la colaborare. Personal, nu cred în asemenea excepţii inocente şi „pe bune”. Care dintre soldaţii pe care Partidul unic se baza ar fi trebuit retras de la nobila îndatorire de a servi patria socialistă prin intermediul freneticei şi constantei sale adeziuni la linia partinică? De ce şi-ar fi asumat ierarhia riscurile unei cât de mici breşe în funcţionarea rotiţelor întregului controlat cu mână de fier, chiar dacă mai mult sau mai puţin paşnic, „preventiv”, discret? Când astfel de cazuri se înregistrează, este de crezut că respectivii „îngeraşi” au fost, pur şi simplu, conspiraţi.
A-i deconspira acum ar însemna, pentru mulţi cetăţeni încă activi şi importanţi ai României, să te expui prosteşte şi inutil, într-un chip vulnerabil, la activitatea de spionaj a serviciilor secrete străine, să faci breşe în sistemul de apărare al ţării, să demantelezi o structură esenţială a statalităţii româneşti. Să nu sperăm, aşadar, în mod serios să aflăm acum ceea ce n-am aflat în cei douăzeci şi unu de ani trecuţi de la revoluţie. Nu am aflat nimic important de la Adrian Severin, primul care a agitat o ipotetică listă de inşi compromişi prin colaborarea cu servicii secrete străine. Nu am aflat nimic sub regimul Constantinescu, atunci când conducerea instituţiilor a revenit foştilor persecutaţi din închisori. (Semnând, sub tortură sau presiuni poliţieneşti, ei înşişi, poate, angajamente de colaborare, de ce s-ar fi dezvăluit ca fiind compromişi de asemenea complicitate nedorită?) Nu s-a tulburat apa nici după adoptarea, la nivel prezidenţial, în vremea lui Traian Băsescu, a raportului Tismăneanu de condamnare a comunismului românesc…
România nu este Germania. Probabil că la o unificare eventuală cu Basarabia, am fi la fel de intransigenţi ca şi germanii din Federală cu fraţii lor din Democrată. Dar, fireşte, numai cu „ai lor”, nu şi cu „ai noştri”. În mod evident, România de astăzi este reprezentată în principalele sale instituţii de oameni cu aceeaşi viziune, reprezentând acelaşi tip de gândire secretomană, pescuitori în ape tulburi nedispuşi să aducă statul român şi societatea românească la nivelul de transparenţă şi funcţionalitate democratică al restului Europei comunitare. De ce? Pentru că şi-ar submina principalii actori şi poziţiile pe care le deţin.
Este aceasta o noutate pentru cineva? Nici măcar în Europa, darmite la noi acasă?… Lumea a înţeles demult cum stăm, încă din 1990, după sângerosul aprilie târgumureşean şi după primele mineriade… Să ne mirăm de absenteismul crescut de la voturi? De valurile tot mai consistente de emigranţi? De letargia de acasă, inclusiv în faţa deciziilor cu consecinţe dezastruoase din perioada actualei crize economice şi politice româneşti?
Speranţa de ultimă oră, după ani întregi în care autori precum analistul şi istoricul Tom Gallagher au tot semnalat U.E. că emisarii ei sunt prea uşor de dus cu preşul de către abilii politicieni de pe Dâmboviţa, se leagă de brusca enervare şi rigidizare a Europei faţă de continuităţile în materie de corupţie şi disfuncţionalitate din România. Duelul referitor la accesul nostru în Schengen este însă tardiv şi parţial, iar prin rezultatele preconizate loveşte în majoritatea populaţiei, nu în tainic solidarii şmecheri de la vârf şi din posturile de decizie. Obiceiul fiecărei guvernări de a-i înlocui până la cel mai mic nivel pe şefii dinainte cu propriii oameni, spre a controla terenul şi voturile, nu va putea fi dizlocat, iar incertitudinile pe care le aduc noua Lege a Educaţiei şi noul Cod al Muncii măresc, nu micşorează şansele ca subordonarea strictă faţă de stăpânire să se perpetueze şi să crească, în loc să diminueze şi să dispară cu timpul.
Şi atunci ce mai contează că Băsescu şi Felix Motanul au fost sau nu oameni de nădejde ai Securităţii? Când nu vor mai fi ei, vor veni cei asemenea lor, din al nu ştiu câtelea eşalon, pregătit deja la start şi nerăbdător să ne ducă pe culmile realizării de sine.
