O româncǎ, Simona Halep, a ajuns în elita tenisului mondial şi a jucat o superbǎ finalǎ de Roland Garros de la egal la egal cu marea Şarapova. M-am bucurat nespus pentru tânǎra care dupǎ fiecare victorie afişa zâmbetul unui copil care a primit jucǎria mult doritǎ. M-am bucurat şi pentru atitudinea ei, cea care spunea ziariştilor, înaintea partidei, nu cǎ-şi doreşte sǎ învingǎ, ci cǎ-şi doreşte sǎ joace atât de bine încât sǎ se poatǎ bucura cǎ a ajuns în finala turneului, alǎturi de un idol al acestui sport. Cu o asemenea abordare, sunt sigur cǎ vom mai auzi de ea.
Cu toate astea, nu am reuşit sǎ-i înţeleg pe cei care au spus cǎ-s mândri de conaţionala lor, cǎ Halep i-a fǎcut (din nou) sǎ se simtǎ mândri cǎ sunt români. Aş fi înţeles sǎ spunǎ cǎ-s mândri de ea pǎrinţii, sau antrenorii care chiar au contribuit cu ceva la succes. Tenismena (sunǎ ca un cerc pǎtrat, dar cum sǎ spun?) a muncit enorm, a fǎcut sacrificii pe care nu ştiu câte femei le-ar accepta, şi-a valorificat talentul şi, mai ales, a ştiut sǎ creadǎ în ea însǎşi. Dar toate astea n-au nicio legǎturǎ cu ethosul românesc, nu ne fac cu nimic mai buni pe noi, restul românilor. Nici mǎcar nu cred cǎ i-au influenţat pe francezii care ne judecǎ dupǎ conaţionalii care cerşesc şi furǎ pe strǎzile Parisului. Celor care eticheteazǎ o etnie dupǎ câţiva exponenţi e greu sǎ le scoţi din cap clişeele – cum n-au reuşit sǎ o facǎ nici Ionesco şi Cioran, consideraţi a fi fost, la sfârşitul secolului trecut, printre gânditorii cei mai influenţi asupra elitelor franceze. Asta, pur şi simplu pentru cǎ nici Ionesco şi Cioran nu au fost geniali pentru cǎ s-au nǎscut în România, nici hoţii şi cerşetorii nu fac asta pentru cǎ s-au nǎscut aici, nici Halep nu e o învingǎtoare pentru cǎ e româncǎ.
Cu atât mai mult îmi sunt antipatice gesturile premierului român care încearcǎ sǎ mai ciupeascǎ un ce transfer de imagine la fiecare succes al unui sportiv român. În cazul Guvernului român, şi mai ales al celui actual, chiar nu existǎ niciun merit în ascensiunea Simonei.
Nu mult dupǎ asta, nişte imagini stupefiante s-au derulat pe ecranele televizoarelor. Un cuplu încerca sǎ treacǎ apele învolburate de ploi ale Jiului în douǎ cǎruţe la care înhǎmaserǎ un cal. Calul (singurul personaj pozitiv din poveste) se împotrivea din rǎsputeri, dar era bǎtut cu sǎlbǎticie de cǎtre stǎpânii inconştienţi. Pânǎ la urmǎ, inevitabilul s-a produs – apele au înghiţit şi calul, şi oamenii. Toatǎ scena a fost filmatǎ de nişte pescari, care fǎceau glume tâmpite fǎrǎ vreun gând sǎ-şi ajute semenii. Un prieten îmi spunea cǎ, vizionând aceste imagini, i-a fost ruşine cǎ e român.
Din aceleaşi motive ca şi cele pentru care nu cred cǎ trebuie sǎ fim mândri de apartenenţa noastrǎ etnicǎ pentru succesul unui conaţional, n-ar trebui nici sǎ ne fie ruşine de ea în cazul în care alţii, tot conaţionali, dau dovadǎ de idioţie, indiferenţǎ, inconştienţǎ. Probabil cǎ au existat şi alte situaţii similare în care însǎ cei de pe margine, în loc sǎ filmeze, şi-au ajutat semenii. Evident, nefiind filmate, întâmplǎrile respective n-au devenit ştiri de televiziune.
Putem sǎ ne întrebǎm de unde a apǎrut plǎcerea asta de a filma tot felul de grozǎvii şi de a te fǎli apoi cǎ ai fost martor. Din aceeaşi serie face parte deja celebrul filmuleţ cu şoferul care dansa la volanul unui camion în mers, pe autostradǎ. Din pǎcate, internetul abundǎ de postǎri similare, fǎcute pe toate meridianele lumii. De ce ajung ele ştiri, e un alt subiect, de discutat la ora de deontologie în presǎ. Oricum, or fi inventat românii stiloul şi caloriferul, dar nu şi telefonul mobil.
La urma urmei, nu avem niciun merit, şi nicio vinǎ, cǎ ne-am nǎscut şi ne-am format într-o anume ţarǎ. Identitatea etnicǎ poate fi doar asumatǎ, cu bunele şi relele ei.
P.S. În cazul întâmplǎrii tragice de pe Jiu, un conaţional m-a liniştit: la o privire mai atentǎ, personajele din imagini erau romi.
Mircea Kivu este sociolog.
